Tron

Trebuia să-mi fac temele până la apariția lui Tron: Ares, așa că am urmărit Tron, un film de-o vârstă cu mine.

🎬 Tron – Premisă 📖

Un programator simpatic și relaxat, Kevin Flynn (Jeff Bridges – Only the Brave), descoperă că firma la care lucra, ENCOM, i-a furat jocurile video.

Cum nu era internet atunci, iar plagiatul n-ar fi rezolvat cu un scandal pe Twitter, Flynn decide să se infiltreze direct în sistem.

Ceva nu funcționează bine și, în loc de parole sparte sau firewall-uri păcălite, el este teleportat digital în interiorul calculatorului.

Acolo, într-o lume alcătuită din grile fluorescente, linii drepte și poligoane care azi ar părea un screensaver retro, Flynn descoperă că există programe care au personalități, caractere și chiar un fel de spiritualitate.

Îl întâlnește pe Tron (Bruce Boxleitner), un program de securitate, și împreună încearcă să înfrângă Master Control Program, o ditamai entitate digitală care vrea să domine nu doar rețeaua, ci și lumea reală.

💭 Tron – Comentariu 🍿

Povestea e simplă: omul bun intră într-un sistem corupt, găsește aliați, se luptă cu „dictatorul” și încearcă să scape cu viață, dar pusă într-un decor total atipic pentru 1982.

👾 Efecte vizuale – „revoluție” cu margini pixelate

Când te uiți azi la Tron, primul instinct e să râzi un pic. Oamenii par costumați cu pijamale gri pe care cineva a desenat ulterior cu carioca albă linii de neon.

Și, într-un fel, chiar așa s-a lucrat: filmările s-au făcut pe fundaluri negre, iar efectele au fost adăugate manual, fotogramă cu fotogramă, de către o echipă de artiști care practic inventa industria digitală.

La vremea lui, Tron a fost un șoc vizual. Publicul obișnuit cu decoruri de carton și nave spațiale suspendate de fire a primit un univers întreg generat pe calculator.

Nu era fotorealist, nu era fluid, dar era ceva ce nimeni nu mai văzuse.

Light cycles, de exemplu, motoarele luminoase care lasă în urmă ziduri de lumină, au intrat instantaneu în cultura pop.

Problema e că, dincolo de inovație, filmul a îmbătrânit destul de prost vizual.

Totul arată ca un Windows 95 beta. Totuși, pentru istorie, Tron e echivalentul primei pietre puse la temelia CGI-ului.

Fără el, poate că Toy Story sau Matrix ar fi apărut cu zece ani mai târziu.

Așa că oricât de ridicol arată acum, filmul trebuie apreciat pentru curajul celor care l-au gândit, producția fiind una dintre cele mai originale la acel moment.

Chiar și acum rămâi uimit de imaginația scenariului și de dibăcia celor care au muncit la transpunerea pe ecran a unor idei ce păreau imposibil de filmat.

De la neoanele stridente până la comportamentul programelor, de la cursele de motociclete până la arhitectura digitală, totul emană pasiune și dorință de a revoluționa.

🌀 Temele abordate – între religie digitală și libertate

Dincolo de estetica fluorescentă, Tron are câteva idei surprinzător de serioase.

Abordează conceptul de credință într-o lume digitală, aici programele vorbesc despre „Utilizatori” ca despre niște zei, iar Flynn devine o divinitate coborâtă în sistem.

Se simte și frica de corporatism, cu ENCOM ca o multinațională care controlează nu doar jocurile, ci și libertatea oamenilor.

În plus, Tron ridică întrebări despre ce înseamnă individualitatea când ești doar cod într-o rețea: ai liber arbitru sau doar execuți comenzi?

Dar cel mai tulburător e cât de înaintea vremurilor sale a fost.

Una dintre replicile care îți rămâne în cap e: „Când programele vor începe să gândească, oamenii vor înceta să gândească.”

În 1982 părea doar o glumă SF. Azi, în epoca în care AI-ul scrie articole, compune muzică și îți dă răspunsuri la întrebări, replica sună aproape profetică.

Tron nu doar a inventat vizual limbajul digital, ci a intuit și dilemele filozofice care ne bântuie patruzeci de ani mai târziu.

Ce-i drept, nu a fost primul film care a făcut-o, dar precizia premonițiilor adeverite e cutremurătoare.

🎭 Actorii – când Jeff Bridges ține totul pe umeri

Jeff Bridges e oxigenul acestui film. Carisma lui relaxată, felul în care ironizează pericolele și energia pe care o aduce fac ca Tron să fie digerabil și azi. El reușește să pară și un hacker credibil, și un erou de basm SF.

Bruce Boxleitner, în rolul lui Tron, e mult mai rigid. Probabil intenționat, este un simplu program, deci trebuia să pară mai „de lemn”. Dar asta face ca unele scene să fie cam plicticoase.

David Warner (Mary Poppins Returns), în rolul antagonistului Dillinger/Master Control Program, e excelent.

Vocea lui gravă și prezența aristocratică dau greutate unui antagonist care, altfel, e doar un triunghi roșu pe ecran.

🎹 Coloana sonoră – Wendy Carlos și sintetizatoarele divine

Wendy Carlos, pionieră a muzicii electronice, e responsabilă de coloana sonoră.

E un mix între orchestră clasică și sintetizatoare analogice care parcă îți zgârie urechile și în același timp îți deschid un portal spre altă lume.

E bizar, dar funcționează. În multe momente, muzica e cea care îți spune „aici e epic”, chiar dacă pe ecran vezi doar un tip cu cască și linii fluorescente.

🕹️ Impact cultural – Tron înainte de „geek culture”

Tron a fost un eșec comercial la lansare. Publicul din 1982 nu era pregătit să digere concepte precum „programe antropomorfe” sau „dictatori digitali”.

Era epoca în care calculatoarele erau niște cutii prăfuite cu ecran verde, iar internetul nici nu exista la scară publică.

Dar, în timp, Tron a devenit cult. Faptul că a introdus pe ecran ideea unei lumi paralele digitale l-a transformat într-o sursă de inspirație pentru filme ca Matrix, pentru estetica cyberpunk și chiar pentru felul în care ne imaginăm jocurile video.

Azi, Tron e respectat mai mult pentru influența sa decât pentru calitatea intrinsecă.

În urma lui rămâne o întrebare care macină creierul: Nu cumva suntem și noi simple programe care execută sarcini trasate de „Utilizatori” nevăzuți?

🏆 Tron – Verdict 👍 sau 👎

Filmul este un paradox: vizionar și naiv în același timp.

Pe de o parte, a arătat direcția în care va merge tehnologia și cultura digitală.

Pe de altă parte, scenariul e simplist, replicile adesea fade, iar ritmul filmului poate fi o provocare chiar și pentru fanii înrăiți.

Meritul lui e că a avut tupeul să încerce ceva complet diferit. A riscat și a pierdut financiar, dar a câștigat o poziție unică în istoria cinemaului.

Astăzi îl privești mai degrabă ca pe un document istoric decât ca pe un film de entertainment.

Nu este neapărat un film bun în sens clasic, dar e un film esențial. Și asta contează. De aceea, am să-i codez 8 biți de program.