Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Cu un Oscar în vitrină, The Omen este unul dintre puținele filmele horror care se pot lăuda cu o asemenea ispravă.
Ce-i drept, l-a primit pentru coloană sonoră, dar tot Oscar este.
🎬 The Omen – Premisă 📖
Robert (Gregory Peck – To kill a mockinbird) este un om înstărit care visează chiar la președinția SUA. Momentan, trebuie să se mulțumească doar cu un post de ambasador în Marea Britanie.
Dar nu merge acolo singur, ci însoțit de sufletul său pereche, Katherine (Lee Remick – The Medusa touch), și copilul lor, Damien (Harvey Stephens).
Ce nu știe soția este că fiul ei natural a murit la naștere și Robert, într-un gest disperat, l-a adoptat ilegal pe Damien fără să sufle o vorbă cuiva.
Anii trec, copilul crește frumos, doar că niște umbre prevestitoare de necazuri par a plana deasupra familiei.
Animalele o iau razna prin preajma celui mic și se sperie de biserică mai ceva decât politicienii de notele de la bacalaureat.
Hm, oare ce să fie la mijloc?
Ceva necurat sau pure coincidențe?
💭 The Omen – Comentariu 🍿
Filmul este bine ancorat în subiectul religiei, dar mai mult în partea nevăzută a acesteia, cea întunecată care se luptă cu ocultul și care încearcă să prevină domnia Diavolului.
Multele întâmplări nefaste care încep să se producă prin preajma lui Damien ridică o întrebare ce pare ridicolă la prima vedere.
Oare să fie el reîncarnarea Satanei care a luat forma unei ființe umane așteptând să crească și să vină momentul oportun pentru a arunca umanitatea în haos etern și damnare totală?
Sau balivernele îndrugate de popi isterici afectează percepția oamenilor și îi fac să vadă ceva ce, în realitate, nu există?
Regizorul, faimosul Richard Donner, reușește să compună cu multă migală o atmosferă bizară, aproape gotică, în care sinistrul colcăie în fiecare colț al ecranului.
Imaginile lugubre acompaniate de imnuri gregoriene contribuie la apariția unei senzații de gâtuire sufletească pentru că-ți spânzură orice speranță de bucurie.
Nu este un scenariu care să se bazeze pe scene grotești, cel puțin așa lasă impresia în prima parte care atacă percepția privitorului asupra supranaturalului, dar o face la nivel psihologic.
Mai un dulău negru apărut de niciunde, mai niște maimuțe neliniștite, mai o privire diavolească, iată niște alegeri tactice care generează multe întrebări cu privire la sensul unor întâmplări.
Și apoi vine jumătatea secundă în care se renunță la subtilități și apar înjunghierile vizuale, iar filmul ne oferă câteva scene care au devenit celebre prin ducerea la bun sfârșit a unor premoniții.
Mă rog, bun sfârșit, că așa este expresia, că personajele care s-au aflat la capătul lor sigur nu ar fi de aceeași părere.
Deasupra tuturor acestor tehnici menite a băga groaza în noi și, simultan, a scoate cu forța credința din noi tronează micuțul Damien pe care nu știi de unde să îl apuci.
Acest personaj este unul contrastant și se înscrie cu succes în dilema etică a copilului Hitler.
Oare este moral să-l omori când încă este un puradel și nu-i stricat de ideologia strâmbă care a dus la moartea a zeci de milioane de oameni sau uciderea lui este la fel de rea ca Holocaustul?
Am găsit un pic tulburătoare agresiunea la care este supus cel mic, că toți prelații care pun ochii pe el vor să-i cânte prohodul.
Chiar dacă prezența lui întuneca soarele, totuși, era un simplu copilaș, nu un diavol distrugător al omenirii.
Regăsim acest conflict pe chipul tatălui adoptiv, un om în sinea căruia se duce o bătălie teribilă între creierul neînduplecat care-i spune să-l omoare pe Damien și sufletul blajin care pledează pentru salvarea lui.
Ce va alege în final?
Aici intervine imprevizibilitatea poveștii pentru că răspunsul este unul care se lasă mult așteptat și povestea oferă indicii care duc și spre un Amin izbăvitor, dar și spre un Ptiu drace traumatizant.
Singura chestie care nu mi-a plăcut a fost un popă tergiversator al acțiunii pentru că tot vorbea în dodii și cimilituri în loc să spună clar și răspicat ce-l apăsa pe suflet.
🏆 The Omen – Verdict 👍 sau 👎
Filmul se bazează pe niște personaje mature, cerebrale, cu experiență de viață, care nu zburătăcesc ca găinile fără cap și care au o anumită stimă de sine.
De fapt, prezintă aceleași simptome, în sens pozitiv, ca destule producții din acea perioadă, mai ales că se simte și vizual că aparține anilor `70 ai secolului XX, în special prin prezența fizică a oamenilor.
Combină psihologicul religios cu brutalul morbid în proporții bine echilibrate astfel încât efectul final este puternic și memorabil.
L-am văzut mai demult, că nu puteam să ratez o asemenea peliculă celebră, dar ceva tot mi-a scăpat.
Aproape la fel de înfricoșătoare ca premisa filmului este prezența unei anume dădace ce zici că-i un Terminator de neoprit.
Ar face totul pentru a-și duce la îndeplinire misiunea, aceea de a-l proteja cu orice preț pe Damien.
Este, totuși, un pic cam lung pentru un film horror, prea trage mâța de coadă cu anumite aspecte care sunt ca niște musafiri de care te bucuri până la un moment dat, dar care nu se mai dau plecați.
A generat multe continuări, n-o să le bag în seamă, un reboot și un prequel (cel din urmă apărut chiar în 2024), dar sunt departe de calitatea filmului original.
Nu am de ales, trebuie să-i ofer cadou 9 câini de pază, deși nu ar mai avea nevoie de ei, se descurcă bine și așa.
(4,5 / 5)
