Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Les Films de Cannes à Bucarest 2025 a avut un program bogat în filme, unul dintre ele fiind The Mastermind, cu o poveste suspect de cunoscută.
🎬 The Mastermind – Premisă 📖
James (Josh O’Connor – Challengers) este un coate-goale, mațe-fripte, fiul unui judecător cu greutate.
Într-un moment de criză existențială și plictiseală cronică, decide că e timpul să-și facă un nume.
Dar nu prin muncă, aia e grea, ci printr-un jaf de artă. Nu pentru bani, nu pentru glorie, ci dintr-un soi de frustrare amestecată cu dorința de a demonstra că viața lui nu e complet banală.
Își mai trage doi acoliți și trupa de Cascadorii Râsului dă spargerea, fără vreo pregătire inteligentă în prealabil.
Ce urmează este o plictiseală totală cu aer de intelectualitate meditativă.
💭 The Mastermind – Comentariu 🍿
În esență, aduce mult cu românescul Jaful secolului, doar că poveștii îi lipsește intensitatea filmului scris de Cristian Mungiu.
În stilu-i caracteristic, regizoarea Kelly Reichardt ia un subiect care ar putea fi spectaculos și îl golește de orice strălucire, lăsând doar pulberea fină a disperării cotidiene.
🧩 „Nu se întâmplă nimic” – un nou gen cinematografic?
Ideea nu ar fi rea dacă ar exista un echilibru narativ. Problema e că Reichardt, în încercarea de a rămâne fidelă stilului ei contemplativ, merge prea departe în zona de „nimic se întâmplă, dar uite ce frumos nu se întâmplă”.
După ce are loc jaful, comic în desfășurarea lui, ritmul stagnează. Cea mai mare parte a timpului o petrecem cu James, care-și mută cuibul de la o cunoștință la alta, încercând să evite poliția.
🪶 Personaj fără evoluție, film fără puls
Nu știu ce trebuie să extrag ca mesaje din acest film, pentru că James nu evoluează în mentalitate, nu are o traiectorie fulminantă, totul zace nemișcat ca pluta pe o baltă fără pește.
Lentoarea e bună dacă are și un scop, dar aici nu mai e poetică, devine epuizantă. Ritmul e atât de domol încât, la un moment dat, credeam că proiectorul s-a blocat și repeta aceleași imagini statice.
🎞️ O lume retro, fără emoție
Nici tonul emoțional nu a reușit să mă miște. The Mastermind nu e nici tragic, nici comic, nici absurd.
E ca o conversație lungă cu un om care nu vrea de fapt să spună nimic, dar are un talent extraordinar de a ocoli subiectul și, în cele din urmă, te frustrează prin turuiala inutilă.
Măcar atmosfera anilor ’70 e redată impecabil: costumele, coafurile și reclamele vechi respiră autenticitate. E o lume care pare suspendată între speranță stinsă și faliment moral, exact ca personajul principal.
Josh O’Connor e excelent. Are acel aer de om care pare mereu în căutarea unui sens și care se prăbușește în el însuși fără să facă zgomot.
James e genul de individ care visează la o mare schimbare, dar nu are nici curajul, nici mijloacele să o ducă până la capăt.
Când decide să fure tablouri, nici măcar nu o face din pasiune sau pentru bani, ci pentru că nu mai suportă propria inerție.
E un om care se joacă de-a infractorul, dar nu știe regulile jocului.
🏆 The Mastermind – Verdict 👍 sau 👎?
Înțeleg că e un film introspectiv, dar nici chiar să mă uit la aproape 2 ore în care nu se întâmplă nimic captivant.
Se poate vorbi despre condiția omului, contextul social și războiul acelor vremuri și într-un stil care să nu te bage la nani mai ceva decât o face un pumn de somnifere înghițit cu o dușcă de tărie.
Nu e nici atât de profund, nici plin de simbolism încât să cugeți mult timp la ce a vrut să spună.
Ideea jafului devine doar un pretext pentru o reflecție despre inutilitatea gesturilor grandioase într-o lume indiferentă. Dar atât.
Închei aici sporovăiala pe seama filmului, pentru că simt că mă ia somnul dacă mai vorbesc despre The Mastermind.
Trailer
