Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
La 82 de ani Hayao Miyazaki iese din nou la rampă cu The boy and the heron, un anime produs de celebrul studio Ghibli.
Dacă vreți autenticitate, titlul original este Kimitachi wa dô ikiru ka care înseamnă cu totul altceva, tradus corect ar fi How do you live?
🎬 The boy and the heron – Premisă 🕮
Mahito este un puștan pentru care Războiul Mondial a reprezentat o dublă tragedie.
Pe lângă faptul evident că-i dezastru național din cauza conflagrației, își pierde și mama într-un incendiu.
Pentru a uita de necaz, tatăl îl apucă de-o aripă pe Mahito și se mută la țară în casa sorei decedatei.
Aici intervine o mică mare problemă, una de o dualitate contrastantă, tatălui îi este dragă cumnata, copilul nu o vede cu ochi buni.
Și prin preajmă bântuie un stârc năzdrăvan care îi tot dă târcoale lui Mahito parcă dorind ceva de la el.
La un moment dat zburătoarea își ia ciocu-n dinți și i se adresează folosind cuvinte omenești.
De aici se declanșează o aventură printr-un tărâm mistic plin de creaturi stranii și pericole care pândesc la tot pasul.
💭 The boy and the heron – Comentariu 🍿
O spun din capul locului să nu avem vorbe la proces, nu o să închin osanale filmului pentru că nu l-am găsit a fi la nivelul capodoperelor anterioare create de marele Miyazaki.
Tot ce am spus la premisă durează vreo oră, adică destul de mult pentru un preambul.
Așadar, acțiunea fantastică se pornește cam greu, până atunci ecranul a fost invadat de câteva scene, poate prea multe, care nu prea își aveau sensul.
Zici că regizorul și-a aruncat oleacă ochii pe ciorbele românești pentru că sunt secvențe de acest gen, cu Mahito dându-se la activități banale care nu au contribuit cu ceva anume la dezvoltarea personalității sale.
Una care este construită cu o migală magistrală și precizie chirurgicală, dar și prea lent.
Apoi povestea pare un pic redundantă, deoarece nu-i atât de originală pe cât mi-aș fi dorit și mi-a generat o senzație că am mai văzut undeva ideile implementate în scenariu.
Sunt niște trimiteri evidente către filme precum Spirited away, cu care seamănă ca două picături de apă la poveste, sau My neighbor Totoro.
Și, bineînțeles, nu lipsește războiul atât de mult hulit și în Grave of the firelies.
Mai am câteva cuvinte de rău de așternut despre animație și apoi intru în partea pozitivă.
Deși la prima vedere povestea pare întortocheată, ea este, de fapt, foarte simplă, doar călătoria din punctul A în punctul B este complicată inutil pentru a părea mai palpitantă.
Și ce m-a deranjat cel mai mult a fost lipsa de atenție, un lucru surprinzător pentru o astfel de producție.
Sunt prea multe erori în logica animației pentru a nu-mi pune câteva întrebări cu privire la procesul prin care a prins viață.
Plus că totu-i prea previzibil, nu este deloc greu să îți dai seama ce se petrece cu adevărat în acest basm plin de imaginație pentru că indiciile sunt mari cât Luna de pe cer.
Gata, de aici încolo încep să curgă și laudele pentru că în ciuda beștelelii anterioare, filmul este bun.
Se prezintă la datorie cu o lume extraordinară din toate punctele de vedere.
Am obosit să tot repet ca perușul aceleași epitete pline de lauri adresate stilului de animație,
Practic a ajuns pleonasm să spun că fiecare scenă este o operă de artă, un lucru subînțeles când vorbim de Ghibli.
De la startul incendiar, care are un vizual aparte, și până la ultimul cadru, ochii vor fi desfătați cu o imagine mirobolantă ce-și poate găsi cu ușurință loc ca exponat în cele mai celebre muzee din lume.
Totu-i atât de simplu trasat dar, în același, atât de expresiv, cum numai japonezii știu să o facă.
În ciuda familiarității esteticului unor personaje, cum ar fi cele șapte babe cu figurile ca de ceară topită, universul creionat este unul de senzație și cu siguranță va uimi spectatorul.
Creaturile care se perindă prin peisaj nu sunt unele oarecare, ci au o semnificație aparte în cultura japoneză.
Vă las vouă plăcerea de a descoperi (dacă nu știți deja) ce simbolizează stârcul sau pelicanul pentru niponi.
Cunoscând asta, povestea lovește mai abitir în sufletul privitorului pentru că interacțiunile dintre Mahito și aceste vietăți fantastice capătă conotații profund filozofice.
Cum era de așteptat, animația nu este chiar pentru cei mici care nu vor pricepe prea multe dintre temele mature abordate, una dintre fiind chiar moartea.
Sau, mai degrabă, acceptarea ei și, implicit, trecerea peste asemenea momente traumatizante pentru că viața continuă pentru cel viu, nu trebuie să rămână cu o asemenea ancoră grea legată de suflet.
The boy and the heron debordează de asemenea subiecte ce mustesc a cerebralitate și care te îndeamnă la contemplație.
Și abia am răscolit suprafața zbuciumată a acestui ocean în care se scaldă multiple tematici universal valabile.
Iar pentru cei care au trecut prin niște evenimente traumatice de genul celei suferite de copilandrul protagonist vor fi afectați și mai abitir de ceea ce se petrece în animație.
Nu a reușit să mă emoționeze până la lacrimi, deși nu mai era mult, poate tocmai și pentru că am dibuit rapid niște surprize pe care scenariul le-a pregătit.
Însă îi înțeleg perfect pe cei care vor iriga cu dărnicie șervețelele pentru că animația se pretează la jelanii și alte asemenea activități bocitoare.
Bineînțeles că aici un rol major îl are și coloana sonoră, poate nu atât de impresionantă ca în alte pelicule marca Ghibli, dar care complementează nemaipomenit secvențele emoționante.
🏆 The boy and the heron – Verdict 👍 sau 👎?
Dacă pun în balanță relele cu bunele, triumfătoare iese la o diferență mare de puncte partea pozitivă.
Animația combină toate elementele clasice care au transformat Ghibli în cel mai bun studio de filme deoarece se bazează pe calitate, nu pe cantitate.
Imaginație imensă, teme existențiale, mesaje filozofice, întrebări dificile, animație fermecătoare, simbolistică infinită, creaturi fascinante, ce să mai, există de toate pentru toți.
Dar se simte o oarecare oboseală per ansamblu pentru că oricât de metaforică-i povestea, se inspiră prea mult din producțiile anterioare.
Chiar m-aș duce până într-acolo încât pot spune că-i un potpuriu din operele de căpătâi ale acestui regizor monumental.
Am interpretat-oo mai degrabă ca pe un cântec de lebădă sub formă de antologie dulce-amăruie.
Și asta, oricât de mult lovește la sentiment, pentru că se simte ca o scrisoare de adio, îi mai știrbește din aura strălucitoare.
De asemenea, pare-se că nucleul narativ principal s-a vrut a fi un fel de autobiografie sau ceva în genul ăsta deoarece sunt prezente la datorie aspecte preluate direct din viața regizorului.
Recunosc că am ieșit un pic dezamăgit din sala de cinema, așteptam ceva nemaivăzut.
Poate impresia asta a fost cauzată și de faptul că am urmărit recent mai multe producții semnate de Ghibli și aveam proaspete în minte câteva dintre tehnicile narative folosite.
Așadar, de final ce să mai comentez? Nu mai zic nimic deoarece trebuie să-mi adun toate forțele să nu pierd poziția celor 8 uși magice pe care am pus ochii.
(4 / 5)
