Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
S-a terminat și serialul care a pus Netflix pe harta streamingului, Stranger Things și care, culmea, a primit cinci sezoane, ceea ce este un lucru rar pentru Netflix.
🎬 Stranger Things – Premisă 📖
Când m-am trezit de dimineață, după petrecerea de revelion, am simțit niște lucruri ciudate și nu știam exact ce.
Apoi mi-am adus aminte, a fost lansat ultimul episod din ultimul sezon al serialului realizat de frații Duffer sub egida Netflix.
După aproape un deceniu de biciclete, walkie-talkie-uri, synthuri și monștri cu design de coșmar, Stranger Things ajunge la capăt de linie.
Sezonul cinci nu mai vine cu promisiuni și mistere. Vine cu o misiune simplă și imposibilă în același timp: închide tot.
Nu mai e despre „ce e Upside Down?”. Nu mai e despre descoperire. E despre consecințe.
Hawkins nu mai e un orășel blestemat, e un loc deja traumatizat, iar personajele nu mai sunt copii simpatici care dau peste ceva mai mare decât ei.
Sunt niște oameni care au trecut prin prea multe ca să mai poată fugi.
Și serialul știe asta.
💭 Stranger Things – Comentariu 🍿
⏳ Reacomodarea cu Hawkins
La dracu’, au trecut trei ani de la sezonul anterior, nici nu mai știam bine personajele, actorii arată acum de parcă se pregătesc să-și ducă la școală copiii, nicidecum că ar fi ei adolescenți.
Așa că a durat un pic până să reintru în atmosferă. Parcă nici povestea nu părea prea originală, semănând destul de mult cu sezonul în care ăștia-l caută pe Will pe Lumea Cealaltă, aia Pe Dos.
🔥 De la scepticism la apocalipsă
Am strâmbat un pic din nas după primul episod, dar apoi sezonul trece la treburi serioase: își umflă mușchii, scoate emoțiile la vedere și ne pregătește de sfârșitul lumii, pentru că se crapă pereții universului și, dincolo, stă la pândă nenorocitul de Vecna.
La fiecare sezon am avut impresia că, gata, vine apocalipsa, dar aici impresia devine realitate.
Știți expresia „se dezlănțuie iadul”? Ei bine, noi deja suntem într-un iad în care se dezlănțuie un alt iad, unul și mai terifiant.
Episodul patru, fără să dezvălui surprize, este monumental. Finalul era previzibil, fiindcă ni s-a spus dinainte ce urmează, dar rezultatul este apoteotic și, de ce să mint, mi-a dat o lacrimă când s-a întâmplat ce abia așteptam.
🛠️ Tot arsenalul din garaj
E clar că Dufferii au băgat tot ce au mai găsit prin garaj: acțiune, tensiune, un strop de sentimentalism, ceva surprize, creaturi hidoase fără număr și o atmosferă care nu te mai lasă să stai relaxat pe canapea.
Sezonul cinci se simte din primul episod ca un final declarat. Tonul e mai grav și mai puțin jucăuș.
Dacă primele sezoane aveau aerul ăla de aventură cu bicicletă și lanternă, aici suntem deja în „OK, a venit Michiduță să ne ia pe toți”.
⚙️ Ritm, structură și miza finală
Ce face bine sezonul ăsta? Menține constant miza ridicată. Nu mai există episoade de umplutură evidente, nu mai simți pauzele alea în care serialul își trage sufletul.
Totul e construit ca o cursă lungă spre final, cu mici momente de respiro emoțional, nu narativ.
Structura pe volume ajută mai mult decât mă așteptam. Primul set de episoade pune piesele pe masă, al doilea le învârte cu cuțitul în rană, iar episodul final vine clar cu ambiția de „film-event”. Se simte că Netflix a zis: aici nu facem economie. Tocmai de asta episodul opt durează un pic peste două ore.
🌌 Spectacolul vizual și Upside Down
Vizual, sezonul e masiv. Nu doar ca buget, ci ca senzație. Upside Down e o prezență apăsătoare, constantă. Are o mitologie cosmică în spate.
Totul pare mai mare, mai murdar, mai apăsător. Uneori funcționează excelent, alteori ai senzația că serialul își mai repetă propriile trucuri, doar că la volum mai mare.
👥 Personaje, plusuri și balast
La capitolul personaje, sezonul cinci face ce poate cu o distribuție imensă, care se tot îmbogățește. Mi-a plăcut de Holly, celelalte adiții sunt cam de pomană, se putea și fără ele.
Și aici apare prima fisură reală: când ai prea mulți oameni pe care vrei să-i mulțumești, riști să diluezi impactul. Toată lumea primește ceva de făcut, dar nu toate momentele sunt la fel de memorabile.
🧠 Eleven, centrul emoțional
Eleven (Millie Bobby Brown – The Electric State) rămâne centrul emoțional al poveștii, inevitabil. Evoluția ei e tratată cu grijă, fără să fie împinsă forțat într-o direcție „șocantă de dragul șocului”.
E un final mai degrabă melancolic decât exploziv, ceea ce, sincer, se potrivește mai bine cu ce a devenit serialul.
⏱️ Un final cam prea lung
Eh, dar aici frații au întins coarda, am crezut că serialul s-a terminat în cel puțin trei momente diferite, prea este lungit deznodământul.
După 60 de minute, putea să se încheie și era perfect. La fel și după 80 de minute, dar episodul a tot dat înainte, chitit să închidă toate firele narative secundare.
M-a și enervat acest aspect, pentru că nu mai aveam răbdare, dar m-a și emoționat, pentru că scenariul face bine ce face, chiar dacă uită să se mai termine.
🎼 Emoție, manipulare și indulgență
Ce-i drept, sunt momente în care emoția e subliniată cu markerul, muzica îți spune ce să simți, iar camera insistă ca și cum ar zice „atenție, aici e scena importantă”. Nu e catastrofal, dar se simte. Dar azi mă simt ca un Prinț și iert aceste scăpări.
Serialul nu mai surprinde ca în primul sezon și nici nu încearcă s-o facă. În schimb, livrează un final corect, sigur pe el, fără riscuri mari.
Pe alocuri, însă, se vede și ambiția aia care uneori îi împinge pe scenariști în direcția de „hai să le facem pe toate în același timp”.
Sunt multe fire narative, multe regrupări de personaje, multe emoții care trag în toate direcțiile. Serialul încă funcționează, dar se simte un pic burdușit, ca o valiză în care ai încercat să-ți îndeși toată viața.
❤️ De ce încă merge
Dar când funcționează… funcționează. Relațiile dintre personaje încă sunt inima poveștii și au acel ceva care te face să-ți amintești de ce-ai iubit serialul de la început.
Momentele tensionate sunt bine dozate, iar coloana sonoră se înfige în urechi exact când trebuie, ca să-ți ridice părul pe brațe.
⚔️ Ultima confruntare
Și da, lupta finală dintre eroi și Vecna este satisfăcătoare, nu dau mai multe detalii, dar se pune de-o bătălie pe cinste, atât cinetic, cât și vizual.
Nu mai are rost să comentez pe seama interpretărilor sau a părții tehnice, știți la ce să vă așteptați.
Sezonul este spectaculos din ambele puncte de vedere, e forță pe actorie și grandios pe efecte speciale. Era și culmea să nu fie, la câți bani au fost investiți în el.
🏆 Stranger Things – Verdict 👍 sau 👎
Nu-i perfect, dar e captivant, intens, emoționant pe alocuri și bine construit.
Pff, să zic? Să nu zic? Nu merge chiar pe ideea mea de sezon final, aș fi vrut mai multe veșnice pomeniri, nu e atât de tragic pe cât îmi imaginam.
Sezonul cinci din Stranger Things nu e magie pură. Nu e reinventare. Nu e șoc absolut. Dar, din punctul meu de vedere, este un final onorabil pentru un fenomen cultural.
Se putea mai bine? La dracu’, da, mult mai bine, dar pe drum s-a pierdut din curajul scenaristic.
Închide majoritatea firelor, respectă personajele, nu scuipă pe ce a construit înainte și nu te face să simți că ai pierdut ani de zile. Pentru un serial de amploarea asta, e deja o victorie.
Ah, pe mine nu m-au deranjat cele două secvențe scurte din aproape zece ore de serial, secvențe care îi vor deranja pe cei care au fobie de „trezire”.
E un sezon care funcționează mai bine dacă ai crescut cu el, dacă ai trecut prin toate etapele și dacă ai acceptat că nu mai e despre mister, ci despre despărțire.
Trailer
