Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Clară era treaba, Profondo rosso nu avea cum să valseze pe lângă mine fără să-i compun o serenadă în cuvinte.
🎬 Profondo rosso – Premisă 📖
Suntem în Italia anilor ’70 și facem cunoștință, în ritm de jazz, cu pianistul Marcus Daly (David Hemmings).
Fără să vrea, într-o seară liniștită, devine martorul unei crime atroce.
O clarvăzătoare este ucisă într-un mod brutal. Presupun că n-a reușit să-și prevadă sfârșitul. Știu, sunt rău.
Din acel moment, viața lui devine o vânătoare de umbre, cu o anchetă amatoricească în care logica nu e atât de importantă precum fiorul vizual.
Însă nu este singur în demersul său. I se alătură o jurnalistă, Gianna Brezzi (Daria Nicolodi), care simte că e rost de un articol numai bun pentru prima pagină a ziarelor importante din Italia.
💭 Profondo rosso – Comentariu 🍿
Din portofoliul lui Dario Argento am văzut doar Suspiria, un film care mi-a plăcut, așa că așteptam ceva în acel gen.
Am primit cu totul altceva, un fel de thriller polițist învăluit într-un estetism halucinant.
Profondo rosso e mai mult un spectacol vizual baroc decât un film whodunnit care te transformă în detectiv dornic să rezolve cazul și să afle cine este criminalul.
Regizorul filmează crimele ca pe niște dansuri sângeroase, cu lame care lucesc, cu sânge vâscos ce curge ca vopseaua roșie de pe pereți, iar fiecare omor e o interpretare artistică.
Dar Argento nu e doar un sadic vizual, e și un estet. Camera lui intră prin coridoare înguste, se oprește pe detalii aparent banale (un tablou, o păpușă, o statuetă) și le transformă în avertismente.
Un cadru fix cu o ușă poate fi mai înfricoșător decât o cascadă de sânge.
Din păcate, povestea nu este atât de captivantă pe cât mi-am dorit, elementele horror se retrag, spășite, într-un colț narativ, lăsând loc liber unei investigații șablon, care nu m-a impresionat prea mult.
Se pare că un pianist este mult mai interesat de niște crime macabre decât poliția, pentru că el își dă interesul să descopere criminalul, în timp ce copoii fac orice, în afară de a cerceta.
👀 Personaje și interpretări
David Hemmings joacă un anti-erou clasic. Nu e detectiv, nu e polițist, nu vrea să salveze lumea, e doar un tip care se trezește prins într-o lume mult prea complicată pentru el.
Dorința lui de a descoperi făptașul este generată de o curiozitate morbidă, nu de un sentiment de bun samaritean care vrea să facă dreptate.
E genul de protagonist pe care nu-l vezi cărând filmul prin forță, ci mai degrabă căzut, împins de evenimente, dar cu ochii mari, fascinați și speriați.
Daria Nicolodi, partenera lui Argento în viața reală de atunci, joacă jurnalista curioasă care se bagă în toată afacerea.
Între cei doi e o dinamică ciudată, aproape comică, menită să detensioneze grotescul.
Și totuși, vedetele filmului sunt criminalul și victimele. Nu contează cât apucă să respire, ci felul în care Argento le aranjează dispariția. Actorii par mai degrabă manechine într-un ritual artistic al morții.
🔪 Horror la capacitate maximă
Când Profondo rosso se transformă în horror, în rarele cazuri, atunci funcționează la capacitate maximă.
Misteriosul ucigaș este prezent peste tot, anticipând fiecare mișcare a protagonistului, de parcă ar fi sudat de el sau îi citește gândurile.
De aceea reușește să elimine martorii sau potențialii deținători de informații incriminatorii înainte ca Marcus să ajungă la ei.
📽️ Experiența de vizionare
Deși este foarte lăudat și considerat de mulți vârful genului giallo, nu am prea înțeles de ce.
Timp de 60 de minute m-am plictisit groaznic. Începe excelent și termină în forță, dar mijlocul este lent și repetitiv.
Marcus află un amănunt, se duce să investigheze într-un loc, doar să afle că ucigașul i-a luat-o înainte. Apoi este reluat ciclul.
Nu este nici prea profund, pentru că nu am depistat un simbolism anume în film. Măcar de aș fi avut ce să interpretez în momentele în care nu se întâmpla mare lucru pe ecran.
Într-adevăr, te prinde într-un carusel de culori, umbre și sunete, dar logica scenariului se mai destramă pe alocuri.
Eu, personal, am avut momente în care am zis: „Ce dracu’ caut eu aici? Ce urmăresc?”, dar în secunda următoare mă lovea un cadru atât de intens încât uitam tot.
Argento are talentul rar de a transforma incoerența în magie. Nu știu dacă e o laudă sau o critică. Eu aș fi preferat un scenariu mai bine închegat, care să nu-mi provoace febră musculară sprâncenelor.
Acum, hai să fim cinstiți, dacă ai vedea, din senin, în casa ta, o păpușă spânzurată, știind că ești singur, ai mai zăbovi să o vezi și pe a doua? Sau ai zbughi-o pe ușă cu o viteză demnă de Usain Bolt?
🎶 Muzica marca Goblin
Măcar muzica este excelentă, coloana sonoră semnată de grupul Goblin e drogul care m-a mai liniștit. Până atunci, Argento mai folosise muzica lui Ennio Morricone, dar aici schimbă macazul radical: un rock progresiv care nu-ți dă pace.
Uneori, melodia pornește brusc, de parcă un DJ sadic a apăsat play fix când intră cuțitul în cadru.
✨ E atât de special Profondo rosso?
Nu este deloc un film rău, are elementele clasice giallo precum crimele filmate cu o frumusețe tulburătoare, psihologia întunecată (aici este vorba despre copilărie, traume și amintiri deformate) și sunetul hipnotic.
În plus, orașele italiene sunt filmate ca niște labirinturi gotice.
Doar că nu a fost pe gustul meu. Până și încercarea evidentă a scenariului de a mă convinge de identitatea criminalului s-a simțit forțată și, implicit, a fost nereușită.
🧩 Finalul (fără spoilere)
Ca în toate filmele giallo, twistul final e parte din joc. Argento nu rezolvă doar enigma, ci îți arată că ai văzut tot timpul răspunsul, doar că nu ai fost atent.
Îți bagă imaginea în ochi și tu, spectator, o ratezi, pentru că ești distras de spectacolul vizual.
E un fel de lecție perversă despre cum percepem realitatea: adevărul e acolo, dar suntem prea captivați de decor ca să-l vedem.
Eh, nu că mă laud, dar am mirosit destul de repede cine este culpabilul, mai ales când cei pe care îi suspectam inițial au început să se dueleze pentru atenția luntrașului Charon.
🏆 Profondo rosso – Verdict 👍 sau 👎?
Se pare că sunt pe dos când vine vorba despre Profondo rosso. Nu am fost atât de extaziat după urmărirea lui, chiar dacă este o experiență senzorială.
Este prea teatral, prea absurd uneori și previzibil alteori.
Însă Argento este maestru în a-ți arăta că moartea pe ecran poate fi mai fascinantă decât viața. Și aici începe să experimenteze cu imagini suprarealiste, cu cadre care par din altă lume.
Nu m-a dat pe spate prea mult, dar îi recunosc meritele, fiind o călătorie halucinantă și un punct de cotitură în istoria horror-ului.
Așa că am să-i desenez șapte păpuși de plastic, că încă nu m-am țăcănit să le spânzur prin casele oamenilor.
Recenzie video
Trailer
