Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am avut baftă cu BAFTA, altfel nu mi-ar fi intrat pe radar filmul I Swear.
Au ajutat și reacțiile olimpicilor în prostie aplicată, care au tăbărât pe omul a cărui viață este redată de acest film.
🎬 I Swear – Premisă
Inspirat din viața reală a lui John Davidson, I Swear urmărește traseul unui adolescent scoțian care crește în anii ’80 cu sindrom Tourette, într-o comunitate care nu prea are chef să înțeleagă ce înseamnă asta.
Ticurile vocale și motorii îi transformă copilăria într-un câmp minat social, unde fiecare clasă, fiecare magazin, fiecare autobuz poate deveni o scenă de judecată publică.
Filmul îl urmărește pe John de la anii de școală până la maturitate, când decide să nu mai fie doar „băiatul care înjură fără să vrea”, ci un om care vorbește deschis despre ce înseamnă Tourette și despre felul în care societatea reacționează când întâlnește pe cineva diferit.
💭 I Swear – Comentariu
Când am auzit titlul, am crezut că e o comedie britanică obraznică. Și într-un fel, e. Doar că nu în direcția la care te aștepți.
Filmul regizat de Kirk Jones este al dracului de amuzant, dar râsul este unul vinovat. Știam că nu este moral să râzi, pentru că este vorba despre suferința unui om, dar nu m-am putut abține.
Această condiție își face simțită prezența în cele mai inoportune momente, iar invectivele rostite de personaj sunt dintre cele mai odioase, dar se potrivesc de minune în peisaj.
Contextul în care sunt rostite anumite înjurături este delicios de bine calibrat, iar inovația unor sudălmi este inegalabilă.
Cu toate astea, Tourette-ul nu e prezentat ca artificiu dramatic, nici ca glumă facilă.
Este o tulburare neurologică severă, care afectează grav viața celor care suferă de ea, dar filmul nu se duce într-o exacerbare a simptomelor.
Chiar dacă această afecțiune este caracterizată prin ticuri motorii și vocale, I Swear nu încearcă s-o portretizeze ca pe ceva mortal.
De cancer poți să mori, de Tourette nu prea. Asta nu înseamnă că-i floare la ureche să trăiești cu o asemenea condiție.
Filmul chiar mi-a demolat ignoranța. Cum nu știam prea multe despre acest sindrom, îmi imaginam că nu-i dracul atât de negru.
Îți scapă niște înjurături când ți-e lumea mai dragă. Ce mare scofală, nu?
Ei bine, este chiar foarte mare scofală, pentru că Tourette nu înseamnă doar coprolalie, ci și stigmatul pe care îl primești de la cei din jur, care nu înțeleg această realitate neurologică.
🎭 Robert Aramayo este senzațional
Când am aflat că Robert Aramayo (The Empty Man) a primit premiul BAFTA pentru cea mai bună interpretare masculină, mi-am zis că distincția e dată pe ochi frumoși. El e britanic, premiul e britanic, așa că era logic că 1+1=2.
După ce am văzut I Swear, nu doar că mi-am schimbat părerea stupidă, dar acum mi se pare o crimă că nu a fost nominalizat la Oscar.
Ba chiar este mult deasupra celorlalți nominalizați. Face un rol asemănător cu cel al lui Dustin Hoffman în Rain Man.
Ca un veritabil Atlas muritor, el cară tot filmul în spate. Și nu cu un joc demonstrativ, nu cu „uitați ce mult mă transform”, ci cu o naturalețe care te face să uiți că privești o interpretare.
Ticurile nu par repetate mecanic, ci trăite. Reacțiile celor din jur nu sunt doar decor, ci lovituri reale care se văd în privire.
Filmul nu transformă personajul într-un erou imaculat. Deși John este pâinea lui Dumnezeu, el greșește, se enervează, obosește, răbufnește. Nu este sfânt, este un simplu om care suferă de-o condiție fără leac. Cel puțin, momentan.
Interpretarea lui mi-a deschis ochii. Nu este o joacă de copii acest Tourette, nu-i doar cu înjurături originale, tulburarea vine la pachet cu ticuri, uneori violente, care se pot transforma chiar și în lovituri dureroase aplicate din senin celor din jur.
Iar epuizarea psihică este excelent redată de Aramayo. Personajul lui încearcă să-și înăbușe aceste impulsuri, dar nu reușește. Pentru că nu poți negocia cu creierul tău.
Simți cum acumulează în el frustrare și neputință, ești martorul calvarului prin care trece și, deși nu-i afectează speranța de viață, îi poate afecta serios șansele la o viață normală.
🧠 Fără cosmetizări inutile
I Swear nu se transformă în telenovelă lacrimogenă, pe care s-o urmărești la un pahar de bere și o porție de fish & chips.
Nu transformă Tourette-ul într-o metaforă poetică. Nu e „boala care l-a învățat lecții despre viață”. E o realitate neurologică dură, imprevizibilă, uneori absurdă.
Și tocmai prin această abordare directă filmul ajunge să fie profund. Pentru că nu manipulează emoția. Nu o stoarce. O lasă să apară organic.
Mai e ceva esențial pe care filmul îl subliniază fără să-l transforme în slogan: cât de mult contează oamenii din jur. Nu tratamentele miraculoase. Nu discursurile motivaționale. Ci reacția simplă a celui de lângă tine.
În viața lui John, diferența o face felul în care unii aleg să nu râdă, ci să înțeleagă. Nu-l privesc pe John ca pe un clovn care-i amuză și ofensează, ci ca pe un om care suferă cu adevărat.
Filmul arată clar că sindromul nu izolează automat; izolarea apare când ceilalți dau dovadă de mentalitate din epoca de piatră, deși se prefac că-s moderni și deschiși la minte.
În momentele în care personajul este privit ca om, nu ca simptom, dinamica se schimbă radical.
Situațiile nu mai sunt doar despre izbucniri verbale, ci despre relații.
Înțelegerea nu vindecă Tourette-ul, dar poate face viața trăită cu el infinit mai suportabilă.
🏆 I Swear – Verdict
Nu dau note maxime foarte ușor. Cel puțin, așa consider. Din cele aproape 3.200 de filme comentate până acum pe site, sub 4% au luat 10.
Dar I Swear merită. Pentru că îndrăznește să arate cât de greu este să trăiești într-o lume care reacționează instantaneu la ce aude, fără să înțeleagă contextul.
Și mai ales pentru că filmul nu e doar despre Tourette. E despre felul în care ne raportăm la ce nu putem controla. Despre cum etichetăm rapid. Despre cum râdem înainte să ascultăm.
Dovadă în acest sens sunt reacțiile bibelourilor cu puls care l-au condamnat virulent pe John Davidson pentru că i-a scăpat un „nigger” în timpul ceremoniei BAFTA, când pe scenă se aflau Michael B. Jordan și Delroy Lindo.
S-au activat toate mimozele superficiale, care nici nu știu să pronunțe Tourette, darămite să scrie cuvântul, și l-au făcut pe om cu ou și cu oțet: că e rasist, că de ce fix acel cuvânt l-a rostit, că de ce nu s-a abținut.
Ăștia sunt pe bune? Chiar există asemenea persoane care reușesc să respire singure, fără manual de instrucțiuni?
Și despre asta este filmul, despre filozofii de carton care se dau mari apărători virtuoși ai corectitudinii politice, dar o fac doar de dragul de a fi băgați în seamă, nu din motive altruiste.
În fine, m-am ambalat cam mult și nu vreau să o dau și eu în jigniri la adresa ăstora care au creierul pe modul avion și ar pierde un duel de pantomimă cu propria umbră.
Trailer
