Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Hachikô monogatari, pe scurt Hachi-ko, este un film japonez din 1987 bazat pe fapte reale.
🎬 Hachi-ko – Premisă
În Japonia anilor 1920 la o fermă o femelă din rasa Akita fată mai mulți cățeluși.
Unul dintre ei este antamat unui profesor de renume național de la oraș, așa că pufoșenia drăgălașă își ia bilet de tren să ajungă la noul lui stăpân.
Odată sosit la destinație este botezat Hachi.
Și el crește și tot crește, odată cu împlinirea lui fizică se mărește și adorația față de stăpânul care îl iubește uneori mai ceva ca pe nevasta care cam face mutre de gelozie.
Loialitatea lui Hachi este pusă la grea încercare în momentul în care …, nici nu știu dacă să scriu sau nu, deja filmul este foarte cunoscut, la fel și povestea din spatele lui, dar mă abțin.
💭 Hachi-ko – Comentariu
Am ținut să văd și această versiune după ce acum mulți ani am urmărit remake-ul american, Hachiko: A dog`s story cu Richard Gere în rol principal.
Nu, nu al câinelui, ci al profesorului.
Și de curând am vizionat Palma, o varianta rusească foarte asemănătoare ca poveste cu Hachi-ko.
Cum este cel față?
Ei bine, având în vedere premisa de la care pornește, Hachi-ko este un film trist.
Dar până ajungem să ne întristăm filmul ne transpune într-o epocă de mult apusă, cu un secol în urmă, și într-o zonă geografică destul de puțin cunoscută vestului care este fermecătoare prin tradițiile ei.
Numai imaginile cu ninsorile pure și cu cireșii înfloriți care împrăștie o lumină albă împrejur sunt de natură să te înduioșeze și să-ți genereze o stare de liniște sufletească.
Că tot troncănesc sandalele lor geta pe caldarâm și fac un zgomot inconfundabil, da, n-are rost să mă fofilez, mi-a cam scârțâit în urechi, dar m-am obișnuit rapid cu sunetul lor ca un metronom.
Eh, dar nu despre asta este vorba în acest film, ci despre Hachi.
Mai rar așa frumusețe de câine, la acea vreme era pe cale de dispariție, în Japonia fiind vreo câteva zeci de exemplare la momentul realizării filmului.
Hachi-ko este un film care-ți va cutremura întreaga ființă, mai ales dacă ești un avid iubitor de animale.
Spre deosebire de Palma care nu este deloc dramatic, ei bine, în Hachi-ko se moare. Și se moare subit.
Povestea este despre loialitatea necondiționată pe care ți-o oferă câinii care țin la oameni mai mult decât țin oamenii la ei înșiși.
Secvențele cu Hachi așteptându-și stăpânul zi de zi în fața gării sunt tulburătoare și sufletul vrea să se descarce prin singurul mod în care știe, bocind.
Că este creierul de acord sau nu nici nu mai contează, vei plânge automat pentru că n-ai cum, fizic, să te uiți la Hachi-ko fără să jelești incontrolabil.
Că doar nu ești stană de piatră.
Însă filmul, în ansamblul său, nu este chiar reușit.
Până se urnește premisa deja trece vreo oră, iar până atunci nu se întâmplă nimic extraordinar.
Plus că se vede în mod clar din comportament că animalele care l-au jucat pe Hachi sunt pur și simplu antrenate să execute niște mișcări mecanice.
Ori de câte ori Hachi își reîntâlnea stăpânul, câinele nu schița niciun gest de bucurie, cum ar fi normal.
Păi eu dacă plec 2 ore și mă întorc, sare potaia pe mine de bucurie de mă dărâmă lat și nu se lasă până nu-mi răstoarnă câteva lopeți de salivă peste ochi.
Aici am fost un pic deranjat de lipsa de conexiune dintre om și animal, mai degrabă păreau divorțați decât atașați unul de altul.
🏆 Hachi-ko – Verdict
Indiferent de neajunsurile filmului, prevalează elementul central al poveștii, dragostea nețărmurită pe care ți-o oferă un câine, o dragoste care nu se poate compara cu nimic altceva.
Asta deoarece un câine nu este pe interese, nu dorește nimic de la tine, poate doar un bol cu mâncare și apă în schimbul căruia se transformă în sufletul tău pereche și te-ar urma oriunde fără să crâcnească.
Păcat că filmul nu s-a concentrat pe cimentarea relației dintre stăpân și câine astfel încât impactul final să fie și mai puternic.
Bașca, din ce am mai citit, scenariul se face că plouă, evitând să arate fața urâtă a umanității pentru că Hachi, în mare parte, a fost abandonat și neglijat de cei din jurul său.
Poate par lipsit de suflet, dar fără finalul devastator, Hachi-ko ar fi fost o producție banală, mediocră, deloc demnă de a fi amintită peste ani și ani.
Însă reușește pe sfârșit să-și câștige locul în topul celor mai emoționante filme care se învârt în jurul animalelor.
Parcă mă așteptam să fiu mai impresionat de Hachi-ko, simt o ușoară urmă de dezamăgire în mine, voiam să-i ridic chiar o statuie, dar nu pot decât să-i lustruiesc 8 podele.
(4 / 5)
