Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Netflix m-a mirosit că am intrat într-o fază de stand-up din care nu mă mai potoleam și mi l-a vârât algoritmic sub nas pe Andrew Schulz: Life.
Puteam să zic nu? Sigur că nu. Algoritmul nu se contrazice. El știe mai bine ce-mi place decât știu eu după două pahare.
🎭🎤 Andrew Schulz: Life – Premisă
Ce să spun aici? Omul a urcat pe scenă, a pus mâna pe microfon și a decis să-și spele rufele în public.
Dar nu rufe din alea ușoare, cu relații ratate și Tinder cu mult cache, ci direct program greu: fertilizare in vitro, anxietăți masculine și nașterea fetiței lui.
Un singur subiect. O singură poveste. Fără digresiuni inutile, fără „și apropo”-uri. Doar viața lui, desfăcută bucățică cu bucățică și servită ca stand-up de anduranță emoțională.
📝 Andrew Schulz: Life – Comentariu
Recunosc cinstit: până la acest special, Andrew Schulz era pentru mine un nene oarecare.
Genul de tip pe care l-ai putea confunda cu un prieten de-ai unui prieten care „mai face glume”.
Aveam zero așteptări. Nivelul de interes era undeva între „hai să vedem” și „dacă nu-mi place, dau skip fără remușcări”.
După nici zece minute, râdeam cu lacrimi. Din alea adevărate, nu lacrimi de politețe socială.
Schulz are o lejeritate enervant de naturală în a povesti. Spune lucruri care, pe hârtie, ar suna ca un material pentru tribunalul moral al internetului, dar pe scenă devin explozive.
Are ritm, timing (sau să scriu sincronizare?), pauze exacte și o siguranță de sine care nu vine din aroganță, ci din faptul că știe EXACT ce face.
Faptul că alege să se concentreze pe o singură experiență dă spectacolului o structură aproape cinematografică. Nu exagerez: are introducere, acumulare, climax și catharsis.
Practic, urmăream un film de comedie jucat live.
La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai „ascult glume”, ci văd scene, personaje și situații.
Îmi rulam cadrele în cap ca un regizor frustrat: aici un close-up, aici un montaj rapid, aici o tăcere apăsătoare urmată de poantă nucleară. Fără mâncat de ciorbă. Asta e treaba altora.
Culmea este că Schulz ia una dintre cele mai stresante experiențe posibile pentru un cuplu (fertilizarea in vitro) și o transformă într-un rollercoaster comic absolut devastator.
De la frustrarea masculină și demolarea ego-ului până la absurditățile medicale și dialogurile incomode, totul e transformat într-un bombardament de glume cu precizie chirurgicală. Nimic nu e aruncat la nimereală.
Umorul? Incorect politic până la cer și înapoi. Sunt luați la rând femei, bărbați, minorități, religii, dizabilități, rase, stereotipuri. Ce să mai, dacă respiri, te-a luat în bâză.
Pe hârtie, glumele ar părea de o cruzime penală. Spuse de el, cu un zâmbet autentic și argumente solide, devin dezarmante. Nu simți răutate, ci un soi de onestitate brutală, spusă fără mască.
Și, poate cel mai important: principalul sac de box este chiar el. Schulz se face praf pe sine cu o plăcere rară.
Își ironizează masculinitatea, temerile, neputințele și nesiguranțele fără pic de menajament.
Nu pozează în erou, nu cere empatie, nu caută aplauze facile. Doar spune lucrurile așa cum sunt, râzând primul de el însuși.
🔚 Andrew Schulz: Life – Verdict
Am urmărit nu doar un special de stand-up foarte bun. E dovada că, atunci când ai material personal puternic, disciplină narativă și un simț al umorului bine ascuțit, poți face artă din cele mai incomode momente ale vieții.
Un spectacol care te face să râzi zdravăn, dar care te lovește și pe dedesubt, acolo unde nu prea râdem de obicei.
Am râs cum n-am mai făcut-o de mult, dar am și plâns, nu doar la glume, dar spectacolul este interactiv, are spre final un moment personal care te doboară. N-ai cum să nu plângi.
Iar cireașa de pe tort este poanta de final, construită de-a lungul întregului spectacol. Nu este chiar ca What`s my middle name al Ilizei Shlesinger, dar pe acolo.
Și dacă Netflix ar avea minte, l-ar transforma mâine într-un film și l-ar lansa în cinematografe.
