Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Nu am nicio treabă cu opera sau muzica simfonică și nici nu aveam de gând să iau bilet la Andrea Bocelli 30: The celebration, dar am zis că un pic de cultură nu strică.
🎬 Andrea Bocelli 30: The celebration – Premisă 📖
Ce să scriu aici? Este evident despre ce-i vorba. Avem de-a face cu un film-concert care celebrează 30 de ani glorioși ai carierei lui Andrea Bocelli, poate cel mai cunoscut tenor din istoria recentă.
Dacă nu cel mai cunoscut, atunci cu siguranță cel mai iubit.
Așa că alte cuvinte sunt de prisos, plus că nici nu mă pricep să detaliez aspecte tehnice despre acest gen de muzică.
💭 Andrea Bocelli 30: The celebration – Comentariu 🍿
Nici nu știu cum să-l numesc, că film nu este, documentar nici atât, cred că am zis bine la început, este un concert de aproape 2 ore jumătate îmbrăcat sub forma unui film.
Însă partea narativă este aproape inexistentă, se rezumă doar la discuții amicale între nenumărații invitați la această celebrare care o huzuresc pe moșia toscană a lui Bocelli.
De bază rămâne concertul întins pe trei zile și desfășurat în ceva ce mi-a dat senzația că-i arenă antică de gladiatori, dar este un imens amfiteatru, Teatro del Silenzio, plasat în mijlocul naturii.
Am o singură problemă cu această producție, dar o voi pomeni abia după ce termin articolul pentru că nu vreau să pervertesc o asemenea minunăție cu vitriolul meu.
Nu vă mai țin în suspans, FABULOS, așa pot caracteriza concertul la care am asistat de la distanță, experiența a fost unică și, mă hazardez să spun, irepetabilă.
Andrea Bocelli face un tur de forță monumental, repertoriul fiind unul vast și divers, atacând bucăți celebre de operă precum O sole mio și Nessun dorma, dar și piese pop/rock comerciale cunoscute de o planetă întreagă.
Aviz tinerilor, melodiile nu sunt semnate de Justin Bieber, Taylor Swift, Nicky Minaj sau ce alte personaje artificiale mai orăcăie muzică în zilele noastre.
Ce-i drept, există un reprezentant al generației de acum care a urcat pe scenă alături de Andrea Bocelli și numele lui este Ed Sheeran (Yesterday).
Așadar, tenorul italian cântă în duet alături de foarte mulți invitați de renume, atât din domeniul muzicii, cât și al actoriei.
Spre exemplu, apare și Will Smith (King Richard), mă rog, el nu cântă, doar recită câteva versuri din You˙ll never walk alone, lăsându-l pe Bocelli să ne încânte cu vocea lui angelică.
Apropo, cel mai mare râset taman Will Smith mi l-a declanșat pentru că a intrat entuziasmat pe scenă făcându-i cu mâna lui Andrea. Bine că nu s-a supărat când acesta nu i-a răspuns salutului, că ieșea cu scandal.
După un start destinat finilor cunoscători ai genului, start în care Andrea a interpretat arii epice alături de trio-ul legendar format din Plácido Domingo, José Carreras, Luciano Pavarotti, s-a trecut la partea destinată publicului larg.
Și este evident că iese neofitul din mine la suprafață când spun că bucata asta a fost cea care m-a ținut cu ochii în lacrimi cea mai mare parte a timpului.
În timp ce ascultam cele peste două ore de muzică divină, simțeam cum îmi sunt eliminate din sistem toate jegurile infecte, analfabete și împuțite de manele pe care am fost nevoit să le ascult la diverse nunți.
Nu că vreau să fiu dinadins rău, dar nu prea mă pot abține, artiștii celebri în muzica de succes la nivel global sunau ca o râgâială pe lângă vocea fenomenală a lui Andrea.
Asta nu este o critică la adresa lor, ci o laudă imensă îndreptată spre Bocelli care cânta cu toată ființă, nu din gât, ci din suflet.
A fost un moment care pe mine m-a surprins cum rar mi se mai întâmplă. Nu vreau să-i dau numele, dar apariția unui actor cu greutate, câștigător de Oscar, m-a făcut să mă întreb ce caută pe scenă.
Am crezut că a venit să mute un pian, că doar n-o să se apuce de cântat. Frați și surori, am belit ochii de credeam că-mi vor sări din orbite când l-am văzut că se apropie de microfon.
A început să cânte cu vocea lui răgușită de am rămas pur și simplu pironit. Și asta nu a fost tot, finalul piesei m-a făcut să îmi exteriorizez uimirea și am slobozit un „fuck‟ entuziasmant și plin de admirație de m-am și speriat și mi-am acoperit instantaneu gura.
Cine este respectivul, o să aflați și singuri dacă vreți să mergeți să vedeți spectacolul, chiar și aici, deși este un concert public, vreau să păstrez o urmă de mister.
Avem și o Sofia invitată care cântă cu adevărat bine, spre deosebire de altă Sofia care acum jelește în pumni că nu a fost în stare să-și țină gura închisă. Cine știe cunoaște la ce mă refer.
De fapt, trebuia să fiu mai specific, că-s 2 femei numite Sofia în acest film, nu mă refer la prezența Sofiei Vergara care s-a perindat pe scenă doar să o vedem în toată gloria, că nu a cântat deloc, doar a stat bibelou să o admirăm, ci la Sofia Carson.
Nu stau să vă înșir toți invitații, sunt universali, de la muzicieni italieni la actori de la Hollywood și de la artiști mexicani la băgătoare de seamă (despre cele din urmă la final).
Lista cu piese este cum nu se poate mai variată, o să menționez câteva titluri pentru a vă dea seama cam ce vă așteaptă: Can`t help falling in love with you, Vivo per lei sau Who wants to live forever.
Ca experiență personală, la un moment dat Andre cânta Amazing grace și îmi ziceam în minte ce frumos ar fi să continue cu o altă melodie în același registru.
Și parcă mi-a fost ghicit gândul pentru că imediat s-a auzit Hallelujah.
Revenind la Amazing grace, nu pot să nu remarc, hai să nu-i zic ironia, simbolistica profundă a unor versuri în acest context: Was blind, but now I see.
Dacă nu v-am convins că este un spectacol la care trebuie să mergeți de urgență, atunci nu știu ce altceva aș mai putea spune pentru a vă determina să luați bilet la ceva care merită văzut și, mai ales, ascultat, chiar dacă nu rupeți pe operă.
🏆 Andrea Bocelli 30: The celebration – Verdict 👍 sau 👎
Iată o dovadă că poate fi pus în scenă un spectacol grandios și fără efecte pirotehnice, fără maimuțăreli prostești, fără gonade la vedere și fără artificii inutile.
Era doar el, orchestra și invitații, și această combinație a fost suficientă pentru crearea unui spectacol de senzație.
Trebuie să recunosc că m-a impresionat și eleganța de care au dat dovadă doamnele care s-au prezentat în rochii cuminți și cu gust, dar și incitante în același timp fără să-și dezvăluie părțile anatomice apetisante.
Asta spre deosebire de evenimentele mondene americane unde, cum să le zic eu mai elegant, toate fufele sunt numai țâțe, cur și gură, și nici alea cu piesele originale.
Dacă nu au talent, minte sau ambele simultan, cu ce să impresioneze și ele?
De final am o propunere legislativă cu care aș fi 100% de acord, chit că asta înseamnă instaurarea unui monopol în muzică.
Să impunem o regulă simplă, limba universală a muzicii să fie italiana.
Este incredibil cât de bine sună versurile în această limbă, cuvintele se rostogoleau atât de armonios și atât de melodios încât simțeam că timpanele îmi sunt îmbrățișate de cea mai fină mătase.
Imediat ce am ieșit de la Andrea Bocelli 30: The celebration primul gând a fost să-mi creez o listă cu cele mai celebre melodii italiene pentru că merit să mă desfăt cu o muzică sublimă.
Nu mai este cazul să menționez ce verdict am pentru acest concert, de trei ori 10 pentru că pentru mine a fost un orgasm auditiv colosal.
Dacă ar fi să comentez ceva de rău, deși este o dorință subiectivă, aș fi vrut ca piesa cu care a închis spectacolul să fi fost cântată de Andrea Bocelli alături de toți invitații.
Dar am înțeles această alegere artistică, totuși, a fost despre Andrea Bocelli și a meritat să fie ovaționat singur la final.
(5 / 5)
Trailer
Și acum vine cârcoteala care nu are nicio treabă cu Andrea Bocelli sau cu muzica din acest concert, ci cu prezența a două otrăvuri mortale pentru inteligența oamenilor. Apariția lor încă de la generic a avut darul să mă enerveze prematur.
Ce mama naibii au căutat două dintre matracucile din neamul Kardashain (sau Kurdashian)?
Habar nu am care este răspunsul sau motivul, cert este că ori de câte ori ieșeau la rampă specimenele astea, niște insule de plastic, mi se mai ofilea un pic din interes.
Vă rog să mă iertați pentru limbajul deloc elegant folosit aici, dar vreau să mă răcoresc un pic.
De câte ori își făceau apariția cele două butoaie explozive rămâneam cu un gust amar fictiv în gură, asta spre deosebire de ele care chiar au rămas de multe ori cu un gust amar în gură.
Nu știu pe cine au supt, pe cine au mituit sau pe cine au șantajat, dar după scena în care s-au gudurat pe lângă Andrea (și am crezut că am scăpat de ele), ori de câte ori camera de filmat era îndreptată spre public, inevitabil apăreau ele cu buzele alea de rață supraponderală.
Îmi pare rău că am mânjit acest articol vorbind despre cele două mimoze cu aere de vedete, dar am fost nevoit să fac acest lucru.
A fost singurul mare minus al unui concert de altfel fenomenal. Știți cum s-au potrivit în peisaj? Ca niște limbrici amestecați într-o porție din cele mai gustoase paste.
Mai erau și ipocrite până-n măduva oaselor, cu ditamai buzele umflate cu botox și cu sânii pompați cu silicon condamnau cu o maximă nonșalanță falsitatea superficialității când tocmai ele erau definiția perfectă a superficialității.
Fi-mi-ar scârbă de ele și nu pot înțeleg cum de acești saci ambulanți de gunoi au atât de mult succes. O dovadă irefutabilă și incontestabilă că omenirea s-a tâmpit de tot și se delectează cu circ de cea mai joasă speță.
