Related Articles
Este timpul să facem din nou liniște odată cu apariția lui A quiet place: Day one.
Titlul spune totul, este un prequel al francizei fără zgomot.
🎬 A quiet place: Day one – Premisă 📖
Samira (Lupita Nyong`o – 12 years a slave) își vede de viața de zi cu zi, una deloc fericită din motive pe care trailerul nu le dezvăluie.
O călătorie în oraș pentru un spectacol artistic și o ieșire la pizza se transformă în iadul pe pământ pentru că din cer încep să cadă creaturi stranii.
Noi le știm prea bine, că-s dușmanii concertelor, dar oamenii de acolo habar nu au care-i treaba cu acea invazie extraterestră.
Însă în scurt timp se prind de șmecherie și uite așa începe o luptă pentru supraviețuire în care scopul final este reducerea volumului de decibeli la un minimum istoric.
Dar cum să aduci la muțenie un oraș care urlă în permanență?
💭 A quiet place: Day one – Comentariu 🍿
O zic din start, filmul este tragic încă dinainte să își facă apariția dihăniile sensibile în timpane pentru că scenariul creionează o soartă devastatoare pentru personajul principal.
În atare condiții, pelicula este una dramatică din cale afară, se axează în principal pe dezvoltarea unei relații între Samira și Eric (Joseph Quinn – Overlord), doi oameni într-o metropolă uriașă, dar atât de singuri.
Din acest punct de vedere pot proclama fără să am vreun dubiu că Day one va smulge hălci dureroase din sufletul spectatorilor pentru că știe pe ce butoane să apese atunci când este cazul.
Deși din scurtul trailer pe care l-am văzut părea că voi primi un film axat pe acțiune furibundă, am rămas dezamăgit pentru că producția a beneficiat de o campanie de promovare cam mincinoasă.
Nu doar că este o dramă get beget în care se întâmplă să existe niște lighioane cu foamea-n glandă, dar induce ideea că actorul Djimon Hounsou are un rol important.
Ei aș, prezența lui pe ecran este mai scurtă decât a trailerului inițial, este preț de câteva scene prin peisaj să atragă atenția apoi dispare.
Scenariul păcătuiește la acest capitol, nu doar că filmul este scurt, abia atinge 90 de minute, dar are un ritm destul de haotic și dezlânat.
Sunt introduse fire narative secundare, precum cel al lui Djimon sau al unor copii, care apoi sunt lăsate de izbeliște.
Asta pentru că povestea nu este suficient de cărnoasă pentru a se preta la un lung metraj, au fost inserate fel și fel de artificii scriitoricești pentru a tărăgăna un deznodământ destul de previzibil.
Măcar s-a concentrat excelent pe un singur aspect, acela al aprecierii vieții așa cum este ea, cu bune și cu rele, mai mult cu rele.
Nu trebuie să luăm nimic de-a gata, ca și când ni s-ar cuveni o nouă zi pe pământ, ci trebuie să prețuim fiecare clipă de parcă ar fi ultima.
Iar pentru personajele din film chiar sunt șanse enorme ca următoarea răsuflare să fie și capăt de linie.
Impresionează până la lacrimi nașterea și dezvoltarea legăturii dintre cei doi care acaparează majoritatea scenelor, mai ales că o fac fără multe cuvinte.
Nu au nevoie de diatribe infinite și replici stinghere pentru a se înțelege unul pe altul, o privire edificatoare sau un gest ferm sunt de ajuns pentru întregirea comuniunii sufletești.
Acesta este singurul punct forte al producției pentru că în rest, hai să nu spun că dezamăgește, nu se ridică la calitatea primelor două filme.
Seamănă ca acțiune prea mult cu ele, aici credeam că voi avea parte de zbaterea în orb a oamenilor care nu știau nimic despre stetoscoapele cerești.
Voiam să văd cum își dau seama că trebuie să-și pună lacăt la gură, că pot să vorbească în șoaptă doar în anumite situații și ce trebuie să facă pentru a se proteja.
Pare-se că nu asta a fost intenția scenariului pentru că personajele învață aceste lucruri cât ai bate din palme și, astfel, Day one nu diferă cu prea mult de predecesoarele sale.
Și dacă tot sunt la capitolul de critică, sunt convins că peste ceva timp filmul va fi cunoscut drept ăla cu pisica.
Sunt iubitor de pisici, am avut cel mai mult 8 simultan și de-a lungul anilor multele altele, dar niciuna, repet, NICIUNA, nu s-a comportat precum cea din film.
Știu că sună ciudat să cer realism de la un film cu monștri picați din văzduh, dar mâța m-a scos din atmosferă, era singura care nu știa că joacă în fața unui ecran verde.
Dă-o naibii de treabă, zici că a suferit o lobotomie aproape completă și toate simțurile îi fuseseră anihilate pentru că tot ce știa era să meargă și să mănânce.
Nu tu un mieunat, nu tu un zbârlit la vederea unor pocitanii uriașe, nu tu zgâriat oameni străini, nimic din ceea ce o pisică normală ar face.
Plus că are un nas mai ceva decât un câine antrenat pentru depistarea drogurilor, își găsea stăpâna în permanență, indiferent în ce parte a orașului era aceasta.
Cred că scenaristul Michael Sarnoski, care-i și regizor, a luat contact cu aceste feline doar în poze, nu și în realitate pentru că este clar că se pricepe mai bine la porci decât la motani.
Oricât de fan pisică aș fi, când viața mea depinde de liniște totală, n-aș căra după mine un hazard atât de mare care poate în orice moment să producă zgomote mortale.
Și mai sunt asemenea chestii neverosimile care contribuie la ruinarea parțială a experienței senzoriale.
Nu sunt multe de pomenit la nivel tehnic deoarece filmul se prezintă decent, nu zic bine pentru că este foarte mult fum tocmai pentru a mai ascunde câteva defecte vizuale, dar nimic grav.
🏆 A quiet place: Day one – Verdict 👍 sau 👎?
Este o poveste de sine stătătoare, garantat nu va mai fi și un Day two pentru că există finalitate judecătorească, din aceea definitivă și irevocabilă.
Aduce, pe alocuri, ca atmosferă dezolantă și pustie, cu 28 days later doar că aici nu prea are logică.
Oricât de speriați ar fi oamenii, este imposibil ca străzile să fie atât de pustii în miezul zilei încât doar ăștia doi să se plimbe nestingheriți.
Angoasa generată de producerea unui zgomot oricât de mic continuă să fie una născătoare de stropi de transpirație.
Nu de puține ori m-am trezit manevrând cu atenție infinită capacul sticlei de suc de teamă să nu scârțâi ceva.
Această bucată care provoacă o claustrofobie auditivă acută și relația profund umană dintre cele două personaje salvează oarecum Day one de la scufundarea în banalitate.
Îi lipsește teroarea primului film, și acum mă uit chiorâș la vreun cui nebătut ca lumea în cap, atât de mult mi s-a întipărit în minte acea secvență.
Aici nu a existat o astfel de scenă, nici măcar pe aproape, care să-mi facă inima să explodeze.
Nu a fost chiar ceea ce trebuie din punctul meu de vedere, așa că am să-i încarc doar 7 iPod-uri să aibă cu ce se delecta.
Ah, și ca un mic amănunt interesant, după Day one o să priviți cu alți ochi pizza.
(3,5 / 5)
Recenzie video
Trailer
