Lords of Chaos

admin 2 minute ago Dramă Leave a comment

M-a prins cumătrul de la Gen Filme ca o căprioară blocată în lumina farurilor când mi-a dat ca provocare lunară Lords of Chaos.

„Uită-te la ăsta cu black metal, că e pe bune.”

M-am uitat. Acum am coșmaruri.

🎬 Premisă

Bazat pe evenimente reale, dar și minciuni, cum ne spune filmul chiar din start, Lords of Chaos urmărește nașterea și prăbușirea scenei black metal norvegiene de la începutul anilor ’90.

În centru e Euronymous (Rory Culkin), liderul trupei Mayhem. Un puști care visa să fie legenda underground-ului, dar s-a trezit că legenda a început să facă ce vor toate legendele: să scape de sub control, să ardă biserici și să adune în jur o gașcă de adolescenți care au descoperit că satanismul e mișto, dar n-au descoperit încă deodorantul.

Până la urmă, competiția de „cine e mai malefic” sfârșește exact cum te-ai aștepta: sinucideri, crime, dosare penale mai grele decât discografia lor.

💭 Comentariu

Iată o poveste care le dă apă la moară tuturor bătrânilor care zic că rockul e de la dracu’. Dacă te uiți la film, ai zice că au dreptate. Și, să fiu sincer, habar n-aveam de trupa asta. Eu și black metalul suntem ca politicienii și cinstea, nu ne potrivim deloc.

Pe măsură ce vedeam imagini din ce în ce mai greu de înghițit, mi-am zis: „Ăștia exagerează, n-are cum să fie adevărat.” Părea prea mult.

Începe inocent, exact cum te-ai aștepta de la un asemenea film. Cu niște adolescenți teribiliști pletoși norvegieni care-și scutură capul pe muzică zgomotoasă într-un beci.

☠️ Când moartea devine imagine de brand

Apoi apare vocalistul suedez Ohlin (sau Dead, pe numele lui de scenă), care n-are atâtea vene câtă depresie în el. Băiatul ăsta e atât de obsedat de moarte, că și Hades i-a zis „boss, mai bagă un serial, nu te mai gândi atât la plecare”.

Din acel moment, lucrurile încep s-o ia razna. Cât de razna? Păi Lucifer a urcat personal din iad să le zică: „Băieți, vă pup, da’ v-aș cam da cu flit. Mai ușor cu nebuniile astea, pentru că dați satanismului o reputație proastă”.

🔥 Mai mult scandal decât muzică

Nu glumesc. În film avem un vocalist obsedat de moarte, o fotografie cu un cadavru folosită drept copertă pentru un album neoficial, biserici în flăcări și un cult al extremismului unde toți se întrec cine zice „hail Satan” mai răspicat. Și la final, o crimă care îți dă senzația că ai nimerit într-un documentar de pe Netflix.

Știi ce e amuzant? Mă rog, amuzant e exagerat. Mare parte din lucrurile astea s-au întâmplat pe bune. Așa că filmul are un merit: te face să crezi că e ficțiune exagerată, după care descoperi că realitatea era și mai absurdă.

Acum, problema mea: filmul vorbește foarte puțin despre muzică. Adică, mă jur, e ca o emisiune de gătit unde nu vezi mâncarea, doar pe bucătar cum se ceartă cu cuptorul.

Teoretic, este un film despre una dintre cele mai influente scene muzicale extreme din istorie. Practic, e despre scandaluri, psihopați imaturi și violență gratuită.

Dacă n-ai auzit de Mayhem, pleci cu convingerea că black metalul a fost inventat de niște sociopați care, când nu ardeau lemn sacru, testau cuțite pe oameni. Or, realitatea este ceva mai complicată decât atât.

Filmul alege să se concentreze pe cele mai întunecate episoade ale poveștii și, din punct de vedere cinematografic, îl înțeleg.

O piesă de zece minute nu este la fel de spectaculoasă precum o biserică în flăcări. Totuși, abordarea asta riscă să reducă întreaga mișcare culturală la câteva titluri de ziar.

🎭 Dincolo de machiaj și teribilism

Partea faină: filmul nu-i face genii malefice. Ba chiar, pe parcurs vezi că, sub stratul de machiaj negru, agrafe de rufe în blugi și ideea de „prinți ai întunericului”, se ascundeau, de fapt, niște tineri imaturi, care încercau disperat să pară mai periculoși decât erau.

Unii vor atenție, alții respect și toți vor să fie diferiți. Iar competiția asta absurdă pentru statut și notorietate sfârșește prin a distruge vieți.

Cred că filmul funcționează cel mai bine atunci când este privit nu ca o poveste despre satanism sau black metal, ci ca o poveste despre ego. Despre oameni care și-au construit personaje și au ajuns să fie înghițiți de ele.

Vizual arată bine. Atmosfera este apăsătoare și rece, ca o iarnă în care ți-a murit încălzirea fix când ai musafiri.

Rory Culkin reușește să creeze un Euronymous mai nuanțat decât mă așteptam, iar tensiunea crește constant pe măsură ce relația dintre personaje se degradează.

Unele scene sunt greu de privit, iar anumite momente par să urmărească șocul pentru șoc.

Din fericire, majoritatea au și un rol narativ, nu sunt introduse doar pentru valoarea lor grotescă.

Nu se putea fără să cârcotesc și pe seama alegerii limbii. Acțiunea are loc în Norvegia, dar toți vorbesc o engleză perfectă.

În regulă, e o convenție cinematografică pe care aș fi acceptat-o dacă și știrile de la televizor sau ziarele erau tot în engleză, nu în norvegiană.

Ori toți vorbesc engleză, ori toți vorbesc norvegiană. Hotărâți-vă, oameni buni.

🏆 Verdict

Nu mă pricep la black metal, dar sunt 100% convins că filmul ăsta nu e imaginea completă a genului. Comparativ cu Mayhem, băieții de la Iron Maiden sunt îngeri neprihăniți.

Și nici nu trebuie privit ca un documentar. E mai degrabă o dramă despre cum să distrugi tot ce atingi pentru că ai impresia că ești cool.

Funcționează bine ca analiză a egoului, a extremismului de weekend și a modului în care obsesia pentru notorietate poate scăpa complet de sub control.

Mai important decât orice, este unul dintre puținele filme recente care m-au făcut să deschid Google imediat după genericul de final pentru a verifica dacă toate nebuniile văzute pe ecran chiar s-au întâmplat.

Și când am văzut că mai toate sunt adevărate, mi-am zis: noroc că n-au avut și TikTok, pentru că altfel ardeau toate catedralele din Europa.

Ah, că unii dintre membrii trupei s-au supărat pentru că li s-a părut că nu au fost prezentați în mod corect, să le fie de bine.

Multă sănătate, mai ales lui Varg.

Taman el s-a trezit să comenteze?

TOCMAI EL???