Incendies

admin 12 minute ago Dramă Leave a comment

Un nume încă necunoscut pe atunci, Denis Villeneuve, și-a zis că nu e cazul să rămână de căruță în top IMDb și a regizat Incendies, film care s-a instalat pe locul 97.

📖 Premisă

Doi gemeni, o fată și un băiat, stau în fața avocatului, după ce mama lor moare.

Femeia, Nawal, scrie un testament ciudat, cu indicații clare despre înmormântarea ei.

De asemenea, le lasă copiilor două plicuri: unul pentru tatăl pe care ei nu l-au cunoscut niciodată, altul pentru un frate pe care nici măcar nu știau că-l au.

Condiția: să predea plicurile personal. Fără Fan Courier, fără poștă, fără drone.

Doar că destinația este o țară orientală sfâșiată de războaie religioase, unde dacă auzi liniște înseamnă că ți-ai luat un glonț în ceafă. În film nu este numită, dar toată lumea știe că e Libanul.

Așa că Jeanne, cea matematiciană, și Simon, cel impulsiv și încăpățânat, pornesc într-o anchetă care se transformă rapid într-o groapă comună de secrete.

Odată ce încep să desfacă straturile vieții mamei lor, ca pe o ceapă putredă, ce găsesc? Nimic plăcut.

💭 Comentariu

Tupeist nen-tu Villeneuve să se ia la trântă cu piesa omonimă semnată de Wajdi Mouawa, cunoscut pentru scrierile lui cu pronunțată tentă politică.

☦️ Religia ca armă

Temele abordate de Incendies sunt multe și importante.

În primul rând, așa cum era de așteptat, filmul e pe bază de război. Dar nu din ăla cu tancuri strălucitoare și generali mândri, ci războiul de stradă, de gherilă, care flutură religia ca motiv de luptă.

Ăla în care vecinii se omoară pentru că unul citește Biblia și altul Coranul, iar copiii lor trag unul în altul fără să știe de ce.

Villeneuve ne arată cum ciobanii devin lupi dacă le servești suficient de multe pasaje religioase care radicalizează.

În țara aia nimeni nu e doar alb sau negru, toți sunt nuanțe de cenușă arsă.

Mai este cazul să pomenesc despre ipocrizia religiei? Cum oamenii își fac cruce înainte să tragă? Cum poartă icoane la gât în timp ce torturează? Cum au chipul Maicii Domnului lipit pe mașini de ucis?

Mi-am adus aminte de toate liturghiile alea cu «religia e pace» când vedeam scenele respective. Nu, nu m-am convertit la ateism militant. Dar am înțeles de ce unii ies din biserică și nu se mai uită înapoi.

Tocmai de asta, Villeneuve nu spune niciodată numele țării. Mie mi se pare o mișcare inteligentă, nu fudulie de artist. Pentru că dacă îi dădea un nume, spectatorul ar fi bifat liniștit o căsuță: «A, e acolo. Aia e, războiul e la ei.»

În schimb, fără nume, rămâi cu senzația că acțiunea poate fi oriunde. Inclusiv în curtea ta, dacă dai peste niște vecini cu păreri imuabile și o ladă plină de muniție.

E un război al nimănui și al tuturor. Pentru că, dragilor, asta înseamnă, de fapt, religia cea aducătoare de pace.

🧩 Mama ca mister

Apoi vine mama ca mister. Nawal nu e doar o femeie care a suferit. E un puzzle lăsat moștenire, un testament făcut din secrete. Și tema asta, cei pe care îi crezi cei mai cunoscuți sunt de fapt cei mai străini, e teribil de bine articulată.

Gemenii descoperă multe lucruri despre mama lor, nu le înșir, pentru că nu e frumos. Aici ne ajută filmul cu multe scene de flashback, care ne prezintă aventura mamei printr-o țară sfâșiată de conflicte.

De asemenea, iertarea e o temă imensă, dar ironic, filmul nu pare să creadă în ea. Sau poate crede doar ca într-o glumă proastă.

Când ajungi la final și tragi linie, îți dai seama că iertarea ar însemna să accepți imposibilul. Și atunci mai bine taci și numeri până la zece.

Să mai zic ceva despre matematica destinului? Aia cu „1 + 1 = 1”? Sună a slogan de pus pe tricouri hipsterești, dar în film e o formidabilă unealtă de teroare.

Când rezolvi ecuația și îți dai seama că răspunsul este corect, îți vine să-ți smulgi creierul.

🎬 Regia sau cum să torturezi un spectator fără să-l atingi

Denis Villeneuve e un sadic metodic. Știți cum unii regizori te fac să plângi cu muzică tristă și primi-planuri la lacrimi? El nu.

El te face să simți groaza mai ales prin ceea ce nu arată. El joacă șah tridimensional cu nervii tăi. Și te face mat de fiecare dată.

Filmul e împărțit în capitole, ca o carte. Și fiecare capitol are un titlu care e de fapt o palmă peste ceafă.

Pe de-o parte o avem pe Jeanne, care adună hârtii și întreabă politicos.

Pe de altă parte, iat-o pe Nawal, care trece prin iad. Dar diferența dintre ele nu e doar de timp. E de registru.

Jeanne poate să înțeleagă ce s-a întâmplat: adună datele și le pune cap la cap.

Nawal, în schimb, nu trebuie să înțeleagă nimic. Ea doar suportă.

Structura asta face ca totul să pară inevitabil, ca o tragedie grecească în care tu știi de la început că o să moară toți, dar tot speri că de data asta poate nu. Nu, nu mă înțelegeți greșit, nu am dezvăluit finalul, doar am folosit un exemplu plastic.

Villeneuve mai are un tic: cadrele lungi, cu camera fixă, în care personajele stau și se uită unul la altul. Nu se întâmplă nimic spectaculos, dar tensiunea e ca o coardă de chitară întinsă prea tare.

🌞 Imaginea – soarele care arde și umbrele care omoară

Directorul de imagine, André Turpin, face minuni cu două palete: una caldă, arsă, deșertică pentru „prezentul” investigației și alta rece, gri-europeană, pentru scenele din Canada.

Contrastul e simplu, dar eficient. Când ești în țara aia fără nume, soarele nu e prietenos, e un judecător care vrea să te bage la umbră permanentă.

Planurile generale cu blocuri dărăpănate, munți uscați și drumuri prăfuite nu sunt doar decor. Sunt personaje vii, care îți transmit semnale de alarmă.

🎵 Muzica – dar de fapt liniștea

Dacă nu eram atent, nici nu aș fi sesizat coloana sonoră discretă, aproape minimalistă.

În mod clar, nu e muzica pe care o fluieri după film. De ce? Pentru că nu vrei s-o fluieri.

E suficientă exact cât să țină emoția în priză, dar nu cât să devină melodramatică.

🎭 Interpretările

Lubna Azabal în rolul tinerei Nawal e performanța pentru care s-a inventat premiul pentru „cel mai mult suferit fără să pară că se chinuie”.

Azabal reușește să arate frică, furie și dispreț simultan, uneori chiar fără să zică un cuvânt.

Mélissa Désormeaux-Poulin, ca Jeanne, e mai rece, dar asta merge cu personajul. Ea e mintea logică, întreabă și încearcă să facă ordine în haos.

Problema e că atunci când haosul devine prea mare, nici ea nu mai face față.

Maxim Gaudette, în rolul fratelui Simon, nu prea are mare lucru de făcut. El e cinicul, cel care vrea să se termine cât mai repede tărășenia, un fel de „lasă, că nu ne trebuie nouă dramele mamei”.

El reprezintă partea noastră cea mai proastă, aia care vrea să fugă de adevăr. Iar când adevărul îl ajunge din urmă, ei bine, ce-l doare pe el, ne doare și pe noi.

💣 Micile probleme

Toate bune și frumoase până aici, însă trebuie să vin și cu un mic bombardament critic.

Ritmul e inegal. Prima jumătate se târăște prin câteva secvențe mai puțin tensionate. Înțeleg, e construcția misterului, dar ce e mult strică.

Și mai e și faptul că răsturnarea finală e atât de dură încât aproape că eclipsează restul.

Ca și cum ți-ai face o friptură perfectă, dar pui deasupra un sos atât de iute că nu mai simți carnea. Da, e spectaculos, dar ai vrea să ai timp să savurezi și celelalte arome.

Apogeul acela din final e atât de bine construit încât aproape că te scoate din film.

Ca să fiu un pic rău, luat individual, este incredibil de dur. Dar dacă mă trag un pic mai în spate și îl analizez în ansamblul cinematografiei, nu mai impresionează atât de mult.

Nu vă spun cu ce film seamănă acel final, ar însemna să dau un spoiler uriaș, dar este clar că autorul este fanul înrăit al acelui film. Este unul asiatic, poftim, am dat un mic indiciu.

Ar fi trebuit să urlu de durere și să-mi sec glandele lacrimale, dar efectul nu a fost cel scontat. Doar am dat din cap aprobator și imediat am făcut comparația cu acel film.

🏆 Verdict

Incendies e ca o extracție dentară fără anestezie, dar făcută de un profesionist desăvârșit. Și după ce termini, simți un gol, dar și un fel de admirație pentru cât de bine a fost executată toată durerea.

Ca realizare tehnică, filmul este fabulos. Dacă nu știam, aș fi jurat că Incendies e făcut de un veteran, nu de un tip care abia scotea capul în această industrie.

Cum naiba a reușit să creeze așa ceva cu doar 7 milioane de dolari? Un buget cât scena cu șaorma din The Avengers. Villeneuve e genial nu doar la scară mare, ci la orice scară.

Dacă vrei să fii luat de umeri și scuturat până îți cad toate iluziile despre destin, justiție și iertare, dă-i bătaie, ăsta este filmul potrivit.

Personal, sunt oleacă dezamăgit, auzisem atâtea lucruri bune, încât eram pregătit să-i trântesc direct 10-ul.

Dar m-am oprit de două ori să mă întreb «mai durează mult?», iar deznodământul a picat ca o anvelopă într-un câmp de floarea-soarelui: nu în locul potrivit, dar destul de greu încât să lase urmă.

Așa că plec cu un gust amar și o singură certitudine: de azi înainte, toate secretele de familie mi se par suspect de liniștite.

Și o să mă uit cruciș la mama când o să întreb de unde vine semnul ăla din naștere.