Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Jucați-o pe asta ca la nuntă. Am văzut Kîzîm, film promovat ca fiind primul care se concentrează pe comunitatea tătară din România.
🎬 Kîzîm – Premisă 📖
Selda (Yeliz Mustafa) este o adolescentă din comunitatea tătară, crescută într-un mediu în care tradiția, religia și reputația familiei cântăresc greu.
Părinții deja îi caută sufletul pereche, deși fata abia are 15 ani. Și îl caută fără s-o întrebe dacă ea vrea sau nu.
Viața fetei se schimbă în momentul în care se îndrăgostește de Tudor (Matei Saizescu), un băiat din afara comunității.
O noapte de petrecere la Vama Veche, alături de alți prieteni de-un leat, se transformă într-o aventură tragică și, mai ales, într-o confruntare directă între două lumi, două tipuri de educație și două feluri diferite de a înțelege libertatea.
💭 Kîzîm – Comentariu 🍿
Să scot iataganul din teacă sau să-l las în pace? Nici nu știu cum să abordez acest film.
🌊 Contextul nou
Pe de o parte, este lăudabilă inițiativa de a veni cu ceva nou pentru publicul românesc, pentru că eu, spre exemplu, știu prea puține despre tătarii de la marginea Mării Negre.
Așa că o poveste din sânul comunității lor este binevenită, pentru că aduce un suflu de originalitate. Cel puțin așa credeam.
⚖️ Conflictul universal
Pe de altă parte, povestea nu reinventează roata. Dacă scoți decorul tătăresc din cadru, care, sincer, nu e exploatat la maximum, rămâne conflictul clasic: părinți ancorați în reguli vechi, copil care tânjește după libertate.
Bătălia asta a existat încă de la facerea lumii și va fi prezentă mult timp de acum încolo. Copiii doritori de libertate de acum vor deveni părinții rigizi de mai târziu și ciclul se va relua.
De fapt, miezul poveștii nu este relația dintre Selda și Tudor, ci relația dintre Selda și părinții ei. Părinți care nu sunt monștri, dar sunt produsul unei educații în care „așa se face” cântărește mai mult decât „ce simți tu”.
Ei nu luptă împotriva iubirii, ci împotriva fricii de a pierde controlul și de a rupe un fir invizibil care ține comunitatea legată, aia care a mai rămas. Pentru ei, tradițiile sunt mai importante decât fericirea propriei fete.
Selda, în schimb, nu vrea revoluție. Nu vrea să dărâme tradiții, nu vrea scandal. Vrea doar să aleagă. Atât și nimic mai mult.
Și aici apare fisura. Pentru că, în logica veche, libertatea copilului nu e o alegere personală, e un risc colectiv.
🎁 Ambalaj versus miez
Așa că filmul ajunge, în esență, la confruntarea pe care am mai văzut-o de zeci de ori: rigiditatea părinților versus libertatea copiilor. Trecutul care cere loialitate versus prezentul care cere spațiu.
Nu e ceva nemaivăzut. Diferența o face doar ambalajul cultural. Aici, din păcate, intervin problemele.
Personal, voiam ca povestea să se concentreze mai mult pe comunitatea tătară, pentru că de asta este împins ca film de promovare a ei.
În afară de startul excesiv de lung, cu o rugăciune interminabilă despre Allah și o petrecere tătărească repetitivă, filmul nu iese la înaintare cu aspecte culturale specifice comunității.
După ce s-a terminat Kîzîm, nu am ieșit din sală știind mai multe despre această minoritate decât când am intrat la film.
Ideea că generația boomerilor (aici Gen Filme are ceva de comentat) este prizoniera unei mentalități învechite și că generațiile Z și Alpha au o altă viziune asupra lumii este valabilă în orice comunitate.
⏳ Ritmul și consecințele
Durata foarte scurtă a producției face ca povestea să pară grăbită. Dacă elimin începutul lungit până la limita eroziunii răbdării și momentele în care se cântă, cred că mai rămân circa 60 de minute dedicate efectiv firului narativ care contează cu adevărat.
Da, se produc niște chestii reprobabile și oribile, dar totul se rezolvă prea repede, fără să simți cu adevărat repercusiunile.
Fără să dau detalii, ar fi trebuit ca poliția să aibă o intervenție extinsă, dar abia dacă este băgată în seamă, deși la un asemenea caz prezența ei era obligatorie.
🎭 Actorie și detalii care dor
Pe actorie, mare surpriză, cel mai captivant personaj a fost cel interpretat de Tudor Chirilă, tatăl tânărului Tudor.
Este un personaj relaxat, care la o vârstă mai aproape de pensie decât de tinerețe e lipit de jocurile video, relaxat din cale afară, poate prea relaxat, dacă mă înțelegeți, și este opusul celuilalt tată, cel extra rigid.
Există, bineînțeles, câteva trimiteri subtile către Vama Veche, și nu mă refer la stațiune, dar și niscai replici care au stârnit râsul în sală, fără ca filmul să fie o comedie.
Parcă s-a înjurat prea mult pentru gustul meu. Nu că aș fi vreun pudic în gură, dar invective găsesc la tot pasul în majoritatea filmelor românești, mă gândeam că aici va fi ceva diferit.
Se pare că am vrut prea mult de la film, să fie ceva cu adevărat diferit, dar n-a fost să fie.
📝 Subtitrarea
Pe lângă limbajul vulgar, Kîzîm m-a dezamăgit și din cauza subtitrării replicilor rostite în limba tătară.
Știu că sun ca o placă stricată când mă tot plâng de același lucru, dar pe mine mă irită foarte mult când citesc o subtitrare neîngrijită.
Cea de la Kîzîm conține cuvinte scrise greșit, precum tătătresc în loc de tătăresc, și îi lipsesc suficiente diacritice pentru a le trece cu vederea („uita-te”, „sa semeni”, „nu ma face”, „asa de tare”).
Dacă, din întâmplare, autorul subtitrării citește acest articol, îi dau o lecție gratis.
La imperativ nu se scrie niciodată „Zii și tu!”. Ce naiba, chiar ne batem joc în halul ăsta de limba română?
🏆 Kîzîm – Verdict 👍 sau 👎
Este un film cu intenții bune și cu o temă relevantă, dar care se poticnește la jumătatea drumului.
Are un punct de plecare interesant, un conflict universal valabil și câteva momente bine jucate, însă nu apasă suficient pedala nici pe dimensiunea culturală, nici pe cea dramatică.
Nu e un film prost, nu din punctul meu de vedere. Dar nici nu e filmul care să te scoată din sală cu senzația că ai descoperit ceva nou sau că ai fost zdruncinat emoțional.
Îi lipsește consistența, îi lipsește curajul de a merge până la capăt cu consecințele și pare că se grăbește exact acolo unde ar fi trebuit să insiste.
Având în vedere că este regizat de Radu Potcoavă (Băieții buni ajung în Rai), aveam pretenții mai mari de la Kîzîm.
Rămâne o încercare onorabilă, cu câteva idei bune și cu un personaj secundar memorabil, dar cu prea multe lucruri făcute pe repede-nainte.
Și faceți, fraților, ceva cu subtitrările! Cât de greu este să realizați una care să nu pocească limba lui Eminescu? Sau a devenit, între timp, a lui Dani Mocanu?
Trailer
