Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Taman eu, marele poet necunoscut, să nu fi văzut până acum Dead Poets Society?
E de-o seamă cu revoluția noastră, așa că a venit momentul să descopăr adevărul despre acest film.
🎬 Dead Poets Society – Premisă 📖
Cine a fost acceptat la Welton Academy la finele anilor 50? E mai mult pușcărie decât academie. Uniforme scrobite, părinți înțepeniți, profesori înțepeniți, elevi înțepeniți.
În mijlocul acestei ordini aproape militare intră John Keating (Robin Williams – Insomnia), profesorul de literatură care predă poezia altfel.
Nu ca pe o artă strictă, urmând catrenele regulamentului, ci ca pe un sport extrem, transmițând clar că viața e ceva ce merită trăit, nu îndurat.
Și, uite-așa, niște băieți care se pregăteau pentru o existență decentă, previzibilă și corporatistă în 1959 descoperă sensul expresiei „carpe diem”, importanța pasiunii și tentația periculoasă de a gândi cu capul lor.
Ceea ce la Welton este, desigur, crimă de gradul întâi.
Printre învățăcei se numără Neil (Robert Sean Leonard) și Todd (Ethan Hawke – Before Sunrise).
💭 Dead Poets Society – Comentariu 🍿
🎩 Robin Williams, între mentor și artificiu emoțional cu patent
M-a luat un pic cu palpitații la inimioară când am citit premisa. Să mă uit două ore la niște băieți care recită poezii? Și asta ar trebui să-mi și placă?
Eh, n-a trecut mult timp și mi-am dat seama că filmul nu este despre poezie, ci despre ideea din spatele versurilor și despre sensul transmis de rime.
Cel mai important rol în reconcilierea dintre privitor și poveste îl are Robin Williams.
Și a durut să-i aud personajul spunând că este mai puternic psihic decât oricând și că are tăria mentală de a trece peste orice obstacol, știind ce soartă a avut actorul.
Acesta nu doar că este un profesor cool, ieșit din tiparele stricte și ponosite ale profesiei, ci joacă profesorul care chiar crede că un vers poate rupe lanțurile conformismului.
La asta se rezumă tot filmul, dacă este să fiu simplist, la ideea că societatea te vrea obedient și, pentru asta, depune toate eforturile pentru a-ți ucide personalitatea.
Da, pare un pic prea magic pe alocuri, dar filmul funcționează tocmai pentru că îl crezi pe profu`.
De fiecare dată când intră în scenă, simți cum atmosfera se relaxează și cum pereții rigizi ai școlii se crăcănează un pic.
E carismatic fără să fie clovn, serios fără să fie plicticos. Și mai ales: nu predică. Inspiră.
Profesorii adevărați și spectatorii care încă mai au traume de la orele de română în care li s-a explicat ce „a vrut să spună poetul” vor simți asta în plex.
Recunoașteți că au fost nopți întregi nedormite, pentru că doar la asta vă gândeați. Sau ați dormit, dar ați avut coșmaruri cu Riga Crypto și Lapona Enigel.
👦 Băieții – o generație care se trezește cu viața în față și familia în spate
Trupa de elevi care reînvie Dead Poets Society, spre stupefacția dascălilor scorțoși, este cât se poate de pestriță.
Todd, băiatul-ciuma fricii de a vorbi în public; Neil, băiatul pe care-l iubești și-l urăști simultan pentru curajul și naivitatea lui; Knox, băiatul care confundă poezia cu un plan de cucerire romantică, sau Cameron, băiatul care e un meme ambulant al „nu mă băgați și pe mine aici”.
Dinamica relației dintre ei este realistă, fără floricele hollywoodiene. Mă rog, nu prea multe. E ceva dureros și frumos în modul în care își descoperă vocile.
Cine a trecut prin școală, liceu sau facultate, dar serios, nu ca gâsca prin apă, ca miniștrii noștri cu diplome inventate la instituții inexistente, se va regăsi în acel grup.
Atât ca atmosferă de camaraderie, cât și ca strictețe a regulilor impuse de o școală care nu te vrea spirit liber și gânditor, ci doar un ciripitor de platitudini.
Te învață suficient cât să funcționezi în societate, dar nu suficient de mult încât să ajungi să pui la îndoială rânduiala stricată și coruptă a celor de sus, care conduc.
Și e incomod cât de bine surprinde filmul presiunea părintească, visul altcuiva pus peste viața ta ca o folie de protecție, deși tu nu ai cerut nimic.
Am recunoscut în Dead Poets Society multe elemente din 3 Idiots. De fapt, dacă le vedeam în ordine cronologică, aș fi spus invers.
Este evident că filmul indian s-a inspirat din producția lansată în 1989. Poate chiar prea mult.
😬 Drama – și de ce filmul lovește chiar și azi
Nu e spoiler că filmul are o turnură tragică, pentru că toată lumea o știe. Și poate pentru că am văzut filmul acum, când sunt mai copt la minte, scena respectivă nu mai pare doar tristă, ci furioasă.
Presiunea sufocantă, viziunea rigidă, închiderea completă la dialog, toate pot avea repercusiuni nefaste pentru o minte fragedă.
Lupta dintre pasiunea copilului și visul părinților (de cele mai multe ori, la poli opuși) nu face altceva decât să paveze drumul către succesul financiar cu multe victime. Uneori trupești, de cele mai multe ori sufletești.
Și vinovații își găsesc mereu scuze sau, dimpotrivă, caută culpabili în altă parte, refuzând să-și asume responsabilitatea.
Și tocmai aici devine filmul mai matur decât pare: nu pune vina pe un singur personaj. Pune vina pe un sistem.
Pe medii educaționale în care conformismul valorează mai mult decât fericirea.
Pe părinți care nu pot vedea decât propriile proiecții.
Pe școli care confundă disciplina cu succesul.
📚 Poezia ca formă de revoltă
Unul dintre cele mai tari momente ale filmului e banal ca acțiune și uriaș ca simbol.
Bineînțeles că n-o să vă distrug surpriza. Dar mesajul e simplu și eficient: încercați să vedeți lumea diferit, prin ochii voștri, nu prin ai altora.
Contează ce vedeți voi, nu alții. E viața voastră pe care voi o trăiți.
N-ai cum să reduci arta la ecuații și viața la planuri de carieră făcute de tac-tu.
🔥 Clubul secret în care băieții își permit să respire
Numele e pompos, dar atmosfera e ilar de adolescentină: poezie, fum, bătăi de inimă accelerate și sentimentul că intri într-o lume interzisă.
De fapt, ce fac ei acolo e primul lor exercițiu real de libertate. Nu e despre poeți morți, e despre copii care încep să trăiască.
🚪 „O Captain! My Captain!”
Trebuie să pomenesc scena, chiar și fără detalii dezvăluitoare. Nu am perceput-o ca „momentul lacrimogen”. E, mai degrabă, un act politic. Un act de sfidare. Un act de identitate.
Băieții vor să-și recâștige vocile și pentru că înțeleg, în sfârșit, că a trăi înseamnă mai mult decât a executa.
Este momentul în care copilul spune: „gata, sunt al meu, nu al vostru.”
Din păcate, rămâne doar o secvență utopică, în realitate spiritul creativ și mintea gânditoare sunt mai strivite acum decât în urmă cu jumătate de secol.
🏆 Dead Poets Society – Verdict 👍 sau 👎
Nu e un film perfect, uneori e prea romantic în idealismul său, dar e unul dintre acelea rare care rămân cu tine.
Nu neapărat pentru replici (deși „Carpe Diem” a devenit o incantație la nivel global), ci pentru întrebarea pe care ți-o pune când nu te aștepți: 👉 ce-ai face dacă ai trăi cu adevărat pentru tine?
Dead Poets Society e filmul ăla care îți pune în brațe două emoții aparent incompatibile: nostalgia și furia.
Te face să-ți amintești profesorul preferat, dar și părintele care nu te-a ascultat.
Te face să râzi de timiditatea băieților, dar și să simți nodul ăla din stomac când vezi ce pot face presiunea și frica.
Un film despre poezie, profesori și adolescenți? Da.
Dar, în realitate, unul despre libertate.
Și ăsta nu se demodează niciodată, pentru că n-o să fim niciodată cu adevărat liberi.
Trailer
