Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Nu-i așa că vă era dor de o biografie a unui artist? După A Complete Unknown din 2024, care s-a ocupat de Bob Dylan, iată că 2025 ne aduce Springsteen: Deliver Me From Nowhere.
Mai are rost să spun pe cine ia în colimator? Doar unul e The Boss.
🎬 Springsteen: Deliver Me From Nowhere – Premisă 📖
Nu avem în față chiar o biografie clasică, regizorul Scott Cooper nu ne duce într-o călătorie prin toată viața lui Bruce Springsteen. Filmul se ocupă doar de un moment crucial din cariera artistului.
La începutul anilor ’80, Bruce Springsteen era deja The Boss. Avea succes, faimă, fani care-l venerau, femei care-i cădeau la picioare și concerte care umpleau stadioane.
Dar ceva nu mergea. În interiorul lui se simțea gol, prins între propria imagine de erou al clasei muncitoare și un soi de tristețe inexplicabilă, de vinovăție că totul a venit prea repede.
Pe scurt, este povestea apariției albumului Nebraska.
💭 Springsteen: Deliver Me From Nowhere – Comentariu 🍿
Dacă vreți un film spectaculos, cu momente muzicale grandioase și o atmosferă de concert, nu ați nimerit adresa corectă.
Producția de față nu este deloc un film despre Bruce artistul sau despre cum a cucerit lumea prin cântecele sale.
Este despre Bruce omul, bântuit de fantomele trecutului și măcinat de traumele cauzate de o familie disfuncțională.
Vă dau o șansă să ghiciți cine a fost agresorul lui din copilărie? Măi, voi ați văzut deja filmul? Da, este vorba de tatăl lui, jucat de Stephen Graham (Adolescence).
🎙️ Muzica – terapie
Așa cum am menționat la premisă, pelicula este despre crearea unuia dintre cele mai personale albume din istorie.
Bruce nu a căutat compunerea de hituri trase la indigo, corporatiste, care să satisfacă pofta de profit a studioului și foamea de piese standard a publicului.
Pentru el, Nebraska a fost un fel de exorcizare a demonilor interiori, un album profund intim venit ca o spovedanie personală, care nu a căutat succesul publicului.
Așadar, filmul este o dramă a unui om care nu se regăsește, în ciuda statutului de superstar rock, și încearcă să-și înfrunte demonii prin singura metodă pe care o știe, creând melodii smulse direct din suflet, prin care transmite tot ce simte. Un album creat doar cu vocea și chitara, spunând povești despre un om pierdut.
🕯️ Anti-biopicul perfect
Nu e un biopic convențional. Nu-i vedem (toată) copilăria, nu-i vedem începuturile, nu vedem glorie sau opulență.
Vedem o cameră mică, un om singur, o criză de identitate și niște cântece care sună a confesiune.
Având în vedere cine este arhitectul filmului, nu este de mirare că Springsteen: Deliver Me From Nowhere seamănă foarte mult cu debutul regizorului, Crazy Heart.
Jeremy Allen White (da, tipul din The Bear) joacă rolul lui Springsteen cu o intensitate rece, aproape ascetică.
Nu-l copiază, nu-l caricaturizează, ci îi imprimă un farmec aparte. E Bruce fără spectacol, fără zâmbet, fără scenă.
Filmul nu vrea să ne facă să-l iubim mai mult pe Springsteen, ci să ne arate cât de greu e să te suporți pe tine însuți când ai ajuns acolo unde visai.
🎭 O interpretare în tăcere
Mi se pare că actorul este perfect ales pentru rol. Are acel tip de energie fragilă și intensă care îl face credibil ca om aflat la marginea prăpastiei.
Nu folosește gesturile teatrale ale altor actori care joacă vedete rock. Nu gesticulează, nu urlă, nu pozează. Se zbate în liniște. Și tocmai asta doare.
Nu pot să mă laud că-s mare fan al lui The Boss, îi știu câteva dintre piese, dar în film se simte imediat atmosfera din cântecele sale, o atmosferă gri, amară, dar sinceră.
Melodiile nu sunt compuse pentru a distra, ele sunt ecouri venite dintr-o minte obosită.
🌫️ Fără oxigen, fără artificii
Uneori, însă, parcă povestea este prea grea, prea apăsătoare, simțeam că mă aflu într-un studio fără oxigen.
Unele scene se prelungesc ca o manea interminabilă, cântată la o nuntă la care ești târât cu forța.
După o oră și jumătate de introspecție, ai impresia că lipsește ceva: o scânteie, o revelație. Poate că asta e intenția. Să simți că și tu, ca spectator, rătăcești în același „nicăieri” din titlu.
Deși momentele muzicale sunt rare, trebuie să pomenesc coloana sonoră excelentă. Și nu mă refer aici doar la muzica lui Springsteen, ci și la felul în care sunetul e folosit: reverberațiile, ecourile, pauzele.
🪞 Relația tată-fiu
Un alt detaliu interesant e cum filmul explorează relația dintre Bruce și tatăl lui.
Aici e cheia emoțională. Tatăl – muncitor, rece, învățat să nu vorbească despre sentimente, prieten bun cu sticla și certat cu liniștea.
Fiul – celebru, dar gol pe dinăuntru, care caută o reconciliere cu un trecut care l-a ajuns din urmă și l-a aruncat într-o spirală a depresiei.
Totul se rezumă la acea distanță care nu se mai poate repara, oricâte cântece ai scrie. Și cred că tocmai de aceea Nebraska a existat.
🏆 Springsteen: Deliver Me From Nowhere – Verdict 👍 sau 👎?
Filmul a fost exact ceea ce așteptam să fie, ținând cont de regizor, așa că pot spune că mi-a plăcut.
Din prima scenă simți că Deliver Me From Nowhere nu e despre muzică, ci despre rușine.
Rușinea succesului, rușinea de a nu fi ceea ce publicul vrea și rușinea de a nu te regăsi.
Springsteen e prins între două lumi: cea a rockului glorios, plin de lumini și energie, și cea a unui om care se uită în oglindă și nu se mai recunoaște.
Filmul îți arată un Bruce aflat într-o cumpănă grea, care nu mai știe ce să cânte, pentru că nu mai știe cine e.
Într-un fel, Deliver Me From Nowhere e anti-Hollywood. Nu există climax, nu există apoteoză. Nu vezi cum artistul triumfă, ci cum se demontează. Cum își taie singur aureola, în căutarea unui sens. Și e greu să nu-l respecți pentru asta.
Jeremy Allen White (The Iron Claw) face una dintre cele mai bune interpretări ale carierei sale, iar Scott Cooper construiește un film auster, dar onest. Poate prea auster. Uneori îți dorești o explozie, o lumină, o eliberare. Dar poate că tocmai lipsa lor e răspunsul.
Trailer
