Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Uneori e bine să spui și NU, dar a trebuit să răspund cu DA invitației lui Yes de a-l vedea într-o sală de cinema, alături de doar alte două persoane.
🎬 Yes – Premisă 📖
Y (Ariel Bronz) și Yasmin (Efrat Dor) formează un cuplu de artiști. El este muzician, axat pe jazz, ea e dansatoare.
Cei doi își pun serviciile la dispoziția bogătanilor, care fac ce vor cu ei. Când zic asta, nu mă refer doar la nivel artistic, ci la orice le poftesc creierul bolnav și portofelul dolofan.
Y se simte onorat când este înregimentat să compună un nou imn național „pentru toți”.
Nu degeaba am folosit ghilimele, pentru că acel toți se traduce într-o comandă ideologică: piesa trebuie să spele rușinea și trauma colectivă de după 7 octombrie.
Care 7 octombrie? Există doar un singur 7 octombrie, de dată recentă, care a cutremurat lumea întreagă.
Așadar, Y e prins între idealurile artistului liber și nevoia disperată de validare.
Acceptă proiectul, pentru că nu avea cum să refuze o asemenea oportunitate, dar fiecare pas îl afundă mai adânc într-o mlaștină morală.
💭 Yes – Comentariu 🍿
După ce am ieșit de la film, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă interesez despre sănătatea regizorului Nadav Lapid.
Mă așteptam să fi fost mătrășit de guvernul israelian, pentru că în Yes critică virulent masacrele la care se dedau conducătorii acestui popor sfânt în numele păcii.
M-am liniștit, omul e (încă) bine și sănătos, refugiat în Franța și Germania, deoarece este evident că n-are cum să mai pună piciorul în țara natală.
🎉 Începutul înșelător
Filmul începe chiar distractiv, cu o petrecere aparent nevinovată, unde cei doi cântă și dansează de mama focului pe o piesă energetică din anii 90.
Apoi, însă, totul se destramă instantaneu când atmosfera se schimbă și satira acidă iese la suprafață.
După nici cinci minute, Yes devine o alegorie absurdă și, pe alocuri, abstractă, care nu ezită să beștelească regimul israelian ipocrit, care pozează într-unul pacifist, dar cauzează durere infinită în Gaza.
🔍 Dificultatea filmului
Recunosc că mi-a fost destul de greu să țin pasul cu firul narativ. Povestea este una de nișă, trebuie să fii la curent cu evenimentele din acea zonă, altfel vei fi pierdut în spațiu.
Mai ales că regizorul folosește niște metafore stilizate pentru a condamna faptele odioase comise de armata israeliană.
Este, dacă vreți, o tragedie muzicală și politică, despre un artist care spune da într-o lume în care toți ar trebui să spună nu.
Și artistul se substituie unei țări întregi, Y nu este un singur om, ci o națiune.
🎭 Forma și stilul
Lapid folosește o structură aproape teatrală, cu scene care sfidează logica narativă. Totul se petrece într-un spațiu amorf, un Israel metaforic, captiv între vis și realitate.
Anumite secvențe sunt greu de înghițit, fie pentru că te scârbesc prin ceea ce arată sau implică, fie pentru că nu știi exact la ce se referă.
Au fost momente când mă întrebam dacă urmăream un alt fel de Human Centipede sau era un manifest vizual despre obediența colectivă.
Este doar un singur exemplu din multe altele care sunt supuse interpretărilor diverse, în funcție de cât de familiarizat este spectatorul cu acest permanent război dintre Israel și Palestina.
🤔 Interpretări și simboluri
Poate aici este vorba doar de imaginația mea febrilă, dar m-am întrebat dacă este o simplă coincidență faptul că o femeie ce joacă un rol micuț de militar seamănă destul de mult cu Gal Gadot.
Ori este o alegere voită, ori subconștientul meu îmi joacă feste nefericite.
Sunt la primul meu contact cu opera regizorului și este clar că acesta nu face filme care să placă, el vrea să provoace, să scoată reacții fizice.
Și, în cazul meu, reușește. În primele 20 de minute, pare că urmărești o dramă despre un artist și o țară în derivă.
După aceea, filmul explodează în fragmente onirice, parodii, simboluri care frizează grotescul, dar nu gratuit.
🩸 Grotescul ca formă de critică
Aș vrea să dau mai multe detalii, dar nu sunt într-o ureche să dezvălui ce surprize a pregătit regizorul.
Dar, ca un mic preludiu, vă spun că expresia „a da limbi” capătă aici o altă conotație.
Acum doar îmi dau cu presupusul, pentru că nu sunt evreu, nu trăiesc acolo, dar senzația este că Lapid filmează Israelul ca pe o lume în care toți participă, conștient sau nu, la propria prăbușire morală.
Reușește să transmită ideea supunerii colective, a lanțului de complicitate în care fiecare înghite rușinea celuilalt.
🚫 Atenție, public sensibil!
Impactul unor scene a fost și mai puternic pentru mine, pentru că vizionarea filmului a venit la doar o zi după tragedia din Rahova, cu blocul care a sărit în aer.
Există o legătură directă cu ceea ce se întâmplă sau, mă rog, se povestește în Yes
Atenție! Dacă sunteți mai pudici din fire și vreți acces la site-urile XXX pe bază de dosar cu șine sau vă oripilează scene care prezintă acte barbare, s-ar putea ca filmul să nu fie pentru voi.
Cele două doamne mai în vârstă care s-au așezat în spatele meu au plâns de câteva ori.
Și au avut motive s-o facă, pentru că Yes! este devastator când vine vorba de a prezenta nenorocirile provocate în Gaza.
Nu neapărat vizual, ar fi fost prea de tot, cred că și eu clacam, dar cuvintele sunt suficiente.
🇮🇱 Critica și paralela locală
Filmul ridiculizează patriotismul de fațadă și cultura care se lasă cumpărată cu slogane și imnuri. Și asta se întâmplă nu doar în Israel, ci peste tot în lume.
Avem și noi propriile exemple de artiști pupincuriști care ar linge flegmele de pe bocancul unui primar, doar să primească o cântare de Zilele Orașului.
Practic, Y își pierde calitatea de artist și se transformă într-un mecanism de producție simbolică: trebuie să compună o melodie care să sune a speranță într-un moment în care nimeni nu mai simte așa ceva.
🎨 Estetica și imaginea
Dincolo de multele simboluri pe care filmul ne provoacă să le descifrăm, estetica este superbă, dar generează disconfort.
La fel ca în Mulholland Dr., roșul joacă un rol foarte important. Aici devine culoarea rușinii naționale, a sângelui vărsat și a pasiunii refulate.
Regizorul/scenarist m-a surprins prin inventivitatea unor scene curajoase, dar m-a și enervat prin folosirea excesivă a camerei care se rotește sau tremură într-un hal fără de hal, încât simțeam cum mă ia răul de mișcare.
O dată ajută la transmiterea mesajului, a doua oară este mama învățăturii, dar de la a treia oară încolo această tehnică este amețitoare și inutilă.
📚 Dificultate și context
De asemenea, sunt cazuri în care povestea devine prea suprarealistă și dificil de interpretat de către cineva care nu este doxă în istoria recentă a Israelului.
Eu nu mă număram printre ei. Are România destule probleme pe care trebuie să le aprofundez, așa că nu mai am timp să mă interesez amănunțit despre ce se petrece prin alte părți ale unicului nostru glob.
Am sesizat o glumă recurentă despre Statul Major, pe care sunt sigur că nu am interpretat-o corect. De ce? Pentru că n-am interpretat-o deloc. Dar am prins-o pe aia cu gânsacul.
🏆 Yes – Verdict 👍 sau 👎?
Prin felul în care este construit, filmul ne servește ideea că nu mai există graniță între artă și manipulare.
Spectatorul e obligat să se simtă complice, să înțeleagă că nu asistă doar la povestea unui om, ci la disecția unui întreg mecanism social.
Yes nu e un film despre Israel în sine. E un film despre orice societate în care oamenii confundă patriotismul cu tăcerea și loialitatea cu frica.
Violență nu înseamnă doar să arunci cu bombe și să decapitezi inamici, violență înseamnă și când accepți să taci. Aici l-am parafrazat pe Lapid.
Vă las pe voi să descoperiți interpretările celor doi actori. Din două una: fie filmul beneficiază de efecte speciale foarte bune, fie anumite activități au fost prestate cu simț de răspundere.
Ce rămâne în final? O poveste despre un om care spune „da” când ar trebui să urle „nu” și despre un regizor care face din acest conflict o oglindă amară a epocii noastre.
Ah, și muzica din Yes este excelentă.
Mă bucur că am reușit să-l văd, însă, din păcate, va fi un alt eșec financiar în România.
Mie mi-a plăcut, este provocator și altfel, comparativ cu pleiada de filme trase la indigo care invadează sălile de cinematograf.
Până la următorul articol, o să iau opt lecții de pian, poate s-o prinde ceva de mine.
(4 / 5)
Trailer
