Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Un alt titlu des pomenit în „Debaraua Criterion” este Klute, un thriller din 1971 regizat de marele Alan J. Pakula.
🎬 Klute – Premisă 📖
Un bărbat respectabil dispare fără urmă. Nimeni nu știe de ce.
În loc de indicii clare, rămân doar câteva scrisori obscene trimise unei diplomate carnale din New York, Bree Daniels (Jane Fonda), pentru că sună urât s-o numesc prostituată de lux.
Cum poliția nu este în stare să rezolve misterul dispariției, cazul este preluat de John Klute (Donald Sutherland – Invasion of the Body Snatchers), care nu are deloc experiență în acest domeniu.
Pe măsură ce pătrunde în lumea lui Bree, ancheta se transformă într-un fel de explorare a alienării, a fricii și a modului în care orașul mare înghite oameni și le devorează intimitatea.
💭 Klute – Comentariu 🍿
Filmul începe ca un thriller polițist, dar devine rapid altceva: o dramă psihologică tensionată, unde atmosfera contează mai mult decât intriga și unde personajele par să se lupte mai degrabă cu propriile fantasme decât cu vinovatul din umbră.
🌆 Atmosfera: un New York întunecat și paranoic
Regizorul Alan J. Pakula și directorul de imagine Gordon Willis, supranumit „prințul întunericului”, construiesc un New York al umbrelor și al spațiilor sufocante.
Telefonul care sună brusc, pașii care răsună pe coridoare pustii, apartamentele reci și impersonale, toate creează senzația că ești urmărit de cineva.
Și nu mă refer la vreun inspector ANAF care vrea să recupereze o datorie.
Această atmosferă face parte din ceea ce experții numesc „Trilogia paranoiei” a lui Pakula, alături de The Parallax View și All the President’s Men.
Klute e, practic, începutul unui drum care va explora fricile societății americane din acea epocă.
Dar atmosfera are și un revers: ritmul devine greoi. Prea multe cadre lungi, prea multe secvențe unde nu se întâmplă mare lucru doar pentru a întări sentimentul de neliniște.
Pe termen scurt funcționează, dar pe termen lung obosește.
🕵️ Firul polițist: prea subțire pentru ce promite
Ca thriller, nu am cum s-o dau la întors, Klute e slab ca o anorexică aflată la dietă.
Dispariția inițială nu are greutate dramatică reală, iar dezvăluirea finală nu surprinde.
Dacă te uiți la film așteptându-te la un mister polițist complex, o să fii dezamăgit. Intriga e mai mult un pretext pentru a ajunge la psihologia lui Bree.
Problema e că filmul oscilează între genuri și nu excelează în niciunul.
Ca dramă psihologică e memorabil grație lui Jane Fonda. Ca thriller, e aproape ratat. Această indecizie îl face să pară, azi, mai degrabă un experiment decât o operă completă.
🌟 Jane Fonda: un Oscar câștigat pe merit
Toată lumea știe că pelicula a rămas celebră mai ales datorită lui Jane Fonda.
Bree Daniels e un personaj complex, o femeie prinsă între două lumi.
Pe de o parte, prostituata sofisticată, care își gestionează clienții cu aplomb și se iluzionează că are control total.
Pe de altă parte, femeia vulnerabilă, care încearcă să se reinventeze ca actriță și care se prăbușește emoțional ori de câte ori masca i se crapă.
Fonda joacă impecabil pendularea asta între putere și fragilitate. Într-o scenă e rece, distantă, aproape impenetrabilă; în următoarea, lasă să se vadă fărâme de singurătate și teamă.
E genul de interpretare care nu doar că i-a adus Oscarul, dar a și redefinit ce putea însemna un rol feminin în Hollywood-ul anilor ’70.
Ea cară tot filmul. Dacă o scoatem din peisaj, Klute se clatină ca un scaun cu trei picioare.
👤 Donald Sutherland: omul-statuie
În teorie, detectivul Klute ar trebui să fie contrapunctul perfect pentru energia lui Bree.
În practică, Donald Sutherland joacă atât de minimalist încât uneori pare că doar trece pe acolo.
Privirea fixă, expresia impasibilă și tonul egal funcționează pe ideea de sobrietate, dar prea multă reținere devine plictiseală.
Rezultatul? Scenele cu Fonda sunt fascinante, iar cele în care Sutherland e lăsat singur riscă să adoarmă spectatorul.
Contrastul intenționat între cei doi există, dar dinamica lor nu e suficient de vie pentru a menține tensiunea.
⏳ Cum e perceput azi
Privit acum, în 2025, Klute are statut de clasic al anilor ’70, dar nu mai are aceeași forță.
Este interesant în calitate de studiu de epocă și pentru modul în care anunță schimbările sociale și estetice ale deceniului.
Dar este prea lent, prea lipsit de intensitate și are un final fără impact real.
Alte filme din acea perioadă au puls, au energie, au ceva care îți rămâne în minte. Klute, în schimb, e mai mult despre atmosferă și introspecție, ceea ce azi poate părea insuficient.
Mă rog, așa l-am perceput eu, nu pot să generalizez.
♀️ Feminism și reprezentarea femeilor
Un aspect fundamental pentru relevanța filmului e modul în care o construiește pe Bree.
Într-un Hollywood care încă prefera femeile decorative sau secundare, Pakula îi oferă un rol central, dens și contradictoriu.
Bree nu e doar „obiect” al anchetei; e personajul cu cea mai mare complexitate.
Filmul pare prins între două vremuri. Oferă un portret al unei femei care își caută independența și se revoltă împotriva constrângerilor; dar camera insistă voyeuristic pe corpul ei, păstrând privirea masculină tipică vremii.
Feminismul lui Klute e ambivalent: progresist pentru anii ’70, dar insuficient pentru standardele de azi.
Cu toate acestea, Bree rămâne un simbol al noii voci feminine: o femeie care vrea să se definească pe sine, chiar dacă drumul ei e presărat cu compromisuri și autoamăgiri.
Jane Fonda (Book Club) a reușit să dea un chip acestei lupte și, tocmai de aceea, interpretarea rezistă peste timp.
🏆 Klute – Verdict 👍 sau 👎?
Nu a fost chiar ceea ce mă așteptam, producția fiind mai mult una de atmosferă și de interpretare, fără să convingă pe toate planurile.
Jane Fonda e magnifică, dar povestea polițistă este mediocră, ritmul e greoi, iar Donald Sutherland joacă la limita indiferenței. Nu pentru că n-ar avea talent, ci pentru că ăsta este rolul.
Ce-i drept, se simte în aer o tensiune sexuală mocnită, ai impresia în orice clipă că filmul se poate transforma într-unul interzis minorilor. Rămâne, însă, la nivel de imaginație, nu devine unul explicit.
Nu mi se pare o capodoperă, ci un clasic cu minusuri. Este un film important, dar imperfect.
Vă spun sincer că dacă nu era performanța electrizantă a actriței Jane Fonda, aș fi fost mai drastic în verdict.
Până la urmă, m-am decis să scutur de praf șapte magnetofoane, curios dacă mai funcționează vreunul.
Cum am deja un articol despre All the President’s Men, o să urmeze în viitorul apropiat și unul despre The Parallax View, să finalizez această trilogie.
(3,5 / 5)
Trailer
