Nobody 2

admin 18/08/2025 Acțiune Leave a comment

A cerut cineva Nobody 2? Nimeni. Și, totuși, iată că a apărut și continuarea lui Nobody, un film care nu a rupt gura târgului în 2021 în ceea ce privește încasările.

🎬 Nobody 2 – Premisă 📖

Contabilul Hutch (Bob Odenkirk – Little Women) încă mai are de tras după pocinogul din primul film, așa că muncește din greu pentru stingerea datoriei.

Însă are și el limita lui, mai ales că misiunile efectuate îl dau dus prea des de acasă, iar soția Becca (Connie Nielsen – Gladiator) e la un pas să consulte un avocat.

Așa că Hutch își ia familia, inclusiv pe tatăl său, jucat de Christopher Lloyd (Back to the Future), și se duce într-un orășel turistic care îi amintește de copilărie.

Hai că povestea nu este complicată. Ajuns acolo, nimerește într-un imperiu criminal condus cu o mână de fier de către Lendina (Sharon Stone – The Disaster Artist).

Hutch nu pierde timpul și intră rapid în belele, punând în mișcare toată armata mercenară aflată la dispoziția fioroasei căpetenii interlope.

De aici încolo știți ce urmează.

💭 Nobody 2 – Comentariu 🍿

Sunt filme care funcționează o singură dată, ca o glumă bună pe care o spui la beție și după aceea nu mai are haz.

Nobody părea genul ăla de film: surpriza venită din neant, în care Bob Odenkirk, un actor asociat mai degrabă cu avocățeala cinică din Better Call Saul, se apuca brusc să rupă maxilare și să dea foc mafioților.

Părea imposibil să se mai repete rețeta. Și totuși, Nobody 2 demonstrează că există viață și după surpriză.

Hutch Mansell revine, tot cu fața lui de contabil blazat, dar cu pumnii reci și reflexele intacte.

De data asta, terenul de joacă nu mai e un cartier prăfuit, ci un parc de distracții, iar filmul își asumă de la început absurdul ideii: să îmbine dulceața vatei pe băț cu sângele care sare din arcade.

Rezultatul? O combinație de spectacol vizual, violență orchestrată și umor negru care, culmea, funcționează din nou.

Brutalitatea este ingredientul principal, Hutch fiind o combinație de John Wick și Jackie Chan, te bate din orice poziție, transformând în armă tot ce-i cade în mână.

Desigur, nu este cazul să vă așteptați la un scenariu profund, plin de simbolism sau mesaje sociale adânci.

Povestea este tâmpă, simplă, banală și fără pretenții artistice literare.

Cu toate astea, funcționează pentru ceea ce vrea să fie. Adică o distracție pe cinste într-o seară în care vrei să scapi de fierbințeala de afară.

🧨 De la claustrofob la carnaval

Regizorul Timo Tjahjanto, cel care a făcut The Shadow Strays și The Night Comes For Us, ne duce la carnaval. Filmul e luminos, aproape strident, cu lumini de neon, tiribombe și tarabe colorate.

Totul arată ca un videoclip pop pe care, brusc, cineva îl întrerupe cu o bătălie în care se rup scaune și dinți.

Tjahjanto știe să orchestreze violența. Vine din școala indoneziană de cinema de acțiune, unde fiecare lovitură e gândită ca un mic spectacol.

Și aici se simte: bătaia devine coregrafie, dar nu coregrafie sterilă, ci una care păstrează iluzia durerii.

Când Hutch se lovește, îl doare. Când rupe un os, îl simți și tu, chiar dacă totul e colorat ca la bâlci.

👨‍👩‍👦 Familia Mansell, ediția revizuită

Un punct forte al acestei continuări este familia lui, care aici nu mai joacă un rol de decor. Becca are o partitură mai consistentă, iar relația dintre soț și soție capătă o tentă de complicitate.

Nu e doar „nevasta care nu știe nimic”, ci o prezență activă, cu ironia ei subtilă.

RZA, fratele adoptiv, aduce relaxarea cool care contrastează cu rigiditatea lui Hutch.

Și, desigur, Christopher Lloyd încă are magnetismul actorului care poate transforma orice scenă într-un moment memorabil. Chiar dacă are aproape 87 de ani, pare sprinten și cu chef să mai joace ani buni.

Într-un film în care toată lumea aleargă și trage, bătrânul stă calm, zâmbește și apasă trăgaciul cu un soi de satisfacție perversă.

🦹 Sharon Stone, diva diabolică

În ceea ce privește antagonista, nu pot spune că Sharon Stone sparge matrița.

E o nenorocită țăcănită, de neînduplecat, care s-ar vinde și pe sine dacă ar putea obține un preț satisfăcător.

Se simte că Stone se distrează de minune și nu caută profunzime psihologică, nu vrea să pară realistă. Nici nu ar avea motive.

E teatrală și extravagantă, așa cum șade bine unui personaj negativ dintr-un asemenea film.

Nu contează că motivațiile personajului sunt mai subțiri decât hârtia de țigară. Contează că are o prezență care mănâncă ecranul. De câte ori apare, știi că urmează ceva ridicol și delicios.

😂 Umorul negru, condimentul necesar

Bob Odenkirk are acel dar de a spune replica potrivită la momentul nepotrivit.

Cu fața lui blazată, poate să transforme o glumă mediocră într-o bijuterie de sarcasm. Nobody 2 știe să profite de asta.

Între două explozii sau două fracturi, Hutch aruncă o vorbă seacă, iar publicul râde în hohote.

E un umor care nu salvează filmul de la ridicol, ci îl îmbrățișează. Dacă vezi un tip care trântește un mafiot în aparatul de popcorn, trebuie să râzi. Și filmul știe asta.

🧐 Critici? Destule, dar trec peste

Evident, scenariul e subțire. Dacă-l analizezi cu lupa și pui creierul la treabă, găsești găuri peste tot.

Pe mine m-a enervat secvența cu tipul care trișa la blackjack. Informațiile pe care i le suflau complicii n-aveau nicio logică. Vedea exact aceleași cărți ca și ceilalți.

De asemenea, la un moment dat, trei dulapuri ambulante iau foc și se observă clar că este vorba de cascadori îmbrăcați în costume ignifuge.

Este atât de evidentă eroarea, încât mi-a încins neuronii, nervos că nimeni nu a depistat această neconcordanță vizuală.

Dar filmul compensează prin energie efervescentă și acțiune brutală care m-au făcut să trec cu vederea peste asemenea gogomănii.

🏆 Nobody 2 – Verdict 👍 sau 👎?

Sunt mai indulgent decât este cazul pentru că filmul parcă mi-a citit în suflet cu actul final, desfășurat într-un parc de distracții parcă amenajat de Kevin din Home Alone, ajuns la maturitate.

Acea scenă lungă de acțiune a combinat două dintre cele mai dragi mie lucruri în materie de distracție, muzica lui Celine Dion și exploziile bombastice, iar efectul a fost devastator pentru mine.

M-am bucurat ca un copil mic care a prins ultima acadea favorită înainte să-i cadă dinții de lapte.

Așa că iertați-mi entuziasmul din articol și laudele poate exagerate, dar Nobody 2 a știut pe ce butoane să apese pentru a mă duce în extaz.

Mi-a venit în cap o metaforă culinară, pentru că mi-e foame când scriu aceste rânduri. Filmul e exact ca o shaorma mâncată după un film sau concert: plină de sos, deloc sănătoasă, dar incredibil de satisfăcătoare.

Nu e un film pentru Oscaruri, nu e o capodoperă, dar e exact ceea ce promite: o oră și jumătate de violență colorată, cu un Odenkirk în formă și cu o Sharon Stone care se distrează mai mult decât toată lumea din sală.

Mă duc să mă dau în șapte tiribombe în așteptarea unei părți a treia, pentru că este turnată fundația pentru încă o continuare.