Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Avalanșa filmelor biografice muzicale continuă chiar și în preajma sărbătorilor cu I wanna dance with somebody.
Cum de colindele lui Hrușcă sunt sătul în această perioadă, m-am rostogolit în pași de dans la cinema să văd filmul.
🎬 I wanna dance with somebody – Premisă
După cum sună titlul, nu sunt mari probleme în a identifica artista care face subiectul acestui film.
Premisa din I wanna dance with somebody o are în prim plan pe celebra și plecata prea timpuriu dintre noi Whitney Houston (Naomi Ackie – Star Wars: Episode IX – The rise of Skywalker).
Provenită dintr-o familie cu pipote rezistente și melodioase, cu mama cântăreață decentă, verișoara Dionne Warwick și mătușă din oficiu Aretha Franklin, ce putea deveni Whitney Houston?
Că doar nu profesoară de chimie.
Filmul urmărește clasica rețetă a producțiilor biografice de gen, de la începuturile modeste, descoperirea epocală, preamărirea fenomenală și decăderea teribilă, povestea oricărui mare artist care a plecat dintre noi înainte să-i sune ceasul.
💭 I wanna dance with somebody – Comentariu
Ar fi trebuit să îmi dau seama încă de la genericul introductiv că este ceva în neregulă cu acest film.
De fapt, m-am și cam prins că n-o să fie cine știe ce în momentul în care a început să curgă pe ecran un număr infinit de companii producătoare, semn că nu s-a încumetat niciuna să verse toți banii, ci s-au înhămat mai multe la realizarea acestei pelicule.
Și asta nu este niciodată semn bun.
Iar I wanna dance with somebody nu este nici pe departe un film biografic făcut așa cum trebuie.
N-am stat să investighez, dar aș paria că este din cauza familiei artistei care nu a vrut ca scenariul să intre mai adânc în viața ei tumultuoasă.
Ca atare, Anthony McCarten, care a scris filme de referință precum Bohemian rhapsody, Darkest hour sau The theory of everything, toate câștigătoare de Oscar, a trebuit să încropească un scenariu extrem de subțirel pe partea narativă.
La cum este prezentată viața lui Whitney Houston, nici nu îți dai seama ce a împins-o în brațele drogurilor.
Toate erau cât de cât bune și frumoase în partea de început a carierei și hodoronc tronc o vedem cu bancnota rulată trăgând prafuri pe nas.
Și apoi apare și jigodia scârbavnică de Bobby Brown (arză-l-ar flăcările eterne ale iadului) și de acolo se duce dracului totul pentru Whitney.
Iar finalul este unul cam pleoștit, se termina filmul și uitase că are de prezentat și partea asta negativă cu dependența de droguri pe care a grăbit-o de tot pe sistem: „Ah, uitați și niște droguri și zbang, Whitney s-a dus să cânte-n ceruri.‟
Nici nu pot să consider I wanna dance with somebody un film adevărat pentru că este o înlănțuire de melodii celebre unite de o poveste firavă, fără dezvăluiri incendiare, chiar superficială pe alocuri.
De fapt, mint, pentru mine a fost o chestie care m-a surprins și pe care n-o știam despre Whitney.
S-a nimerit la fix pentru această perioadă în care trăim încât am crezut că-i o invenție doar să fie în ton cu timpurile. Dar am verificat, este real.
Punctul forte al filmului este, evident, muzica.
Aici nu am absolut nimic rău de comentat pentru că este de senzație. Când se punea Whitney pe cântat, adevărata Whitney, că ea este vocea pieselor, nu actrița, uitam cât de neinspirat este scenariul în celelalte compartimente. N-avea cine altcineva să se încumete să-i cânte piesele, că s-ar fi făcut de rușine, așa că au luat primit acceptul să folosească vocea inconfundabilă a lui Whitney.
Și avem piese, slavă Domnului, cele mai reprezentative și celebre sunt prezente la datorie. N-o să le înșir pe toate, că-s prea multe, dar ideea este că se cântă la greu.
The greatest love of all, I wanna dance with somebody, I will always love you, How will I know, imnul național la Super Bowl, concertul din Africa de Sud sau medley-ul incredibil de greu de la AMA, toate aceste bucăți istorice m-au însuflețit și m-au făcut să lăcrimez.
Într-adevăr, Whitney Houston a fost The Voice, și aceste piese m-au făcut să-mi dau seama cât de panaramă este muzica de azi.
Puteți să mă faceți boșorog bătrân, dar de vreo 15 de ani nu mai există o voce atât de puternică și cu piese atât de bine scrise care să impresioneze.
Da, poate Taylor Swift să umple singură un top 10, pot Beyonce sau Rihanna să-și verse toți bojocii, dar nimeni nu se compară cu Whitney Houston. Ea cânta cu adevărat, simțea melodiile, se regăsea în ele, acum parcă totul este automat, piesele curg pe bandă rulantă pentru că așa trebuie, nu pentru că trezesc emoții în artist.
🏆 I wanna dance with somebody – Verdict
Din acest film am învățat aceleași povețe transmise de mai toate producțiile de gen bazate pe viața unui artist căzut în patima drogurilor.
Băi frate, dar chiar sunt toți cretini, nu învață niciunul din pățaniile celor de dinaintea lor? Toți repetă aceleași greșeli crezând că pot face față mai bine drogurilor decât predecesorii lor.
Nimeni nu le zice că istoria se repetă?
Se pare că natura umană chiar este una autodistructivă și incredibil de lacomă la bază.
Cazul de față nu face excepție, familia este sugativa lipitoare care a pus mâna pe gâsca de aur, toți trag pe Whitney, nimeni n-o ajută, deși se descompune în fața lor.
Este o cutumă împământenită, cu familia să nu faci afaceri, nici Whitney n-a învățat-o, și nici mai târziu Britney Spears.
Ce să mai zic despre I wanna dance with somebody?
Doar că puteau face economie de timp, bani și efort dacă prezentau pur și simplu imagini de arhivă cu melodiile interpretate de Whtiney și n-o mai chinuiau pe actriță să mimeze atâtea cântece.
Ce notă să înscriu pe portativ?
Dacă mă raportez doar la muzică, este de 10 octave.
Dacă iau în calcul doar povestea, nu cred că sare de 4.
Practic, n-am aflat prea multe lucruri noi despre viața lui Whitney, am rămas cu impresia că scenariul a fost reprezentat de pagina ei de Wikipedia, ba chiar sunt mai multe informații acolo decât în film.
Merita cu mult mai mult de atât, nu o mediocritate de biografie care nici măcar nu este în stare să captureze cu adevărat legenda ei ca artistă și sufletul ei ca persoană.
Așa că mă duc să ascult o compilație cu cele mai bune 6 melodii interpretate de Whitney Houston și, de ce nu, să urmăresc The bodyguard pentru că, spre rușinea mea, nu l-am văzut până acum.
(3 / 5)
