Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Cu un așa titlu complicat ca Where the crawdads sing nici nu știam ce așteptări să am de la acest film bazat pe o carte de mare, mare succes, recent lansată. Dacă 4 ani mai înseamnă recent în epoca vitezei.
🎬 Premisă
Povestea zici că este coborâtă dintr-un comics DC cu Swamp Thing pentru că în centrul întâmplărilor din film se află Kya (Daisy Edgar-Jones – Fresh) sau, peiorativ poreclită, Fata Mlaștinii.
De ce?
Pentru că de ani buni trăiește / supraviețuiește de una singură într-o mlaștină întinsă care i-a devenit casă.
Numai că filmul pornește cu un mort afundat în mlaștina nemiloasă și cumva, fără mult preambul, Kya este săltată de poliție și acuzată că i-a făcut felul celui care și-a luat bilet dus într-una din direcțiile cunoscute, sus spre rai sau jos spre iad.
Așa că Where the crawdads sing ne duce apoi într-o sală de tribunal unde începe judecata, acuzarea fiind convinsă că a prins făptașul, iar apărarea dându-se de ceasul morții că nu există nici măcar o fărâmă de dovadă indubitabilă în favoarea acestui verdict.
💭 Comentariu
Nu mă armonizez eu prea bine cu asemenea povești pentru că Where the crawdads sing este mai mult o producție care se axează pe partea romantică decât pe cea judecătorească sau detectivistică.
Oricum, sunt trei povești separate care gravitează în jurul personajului Kay.
Avem parte de multe flashback-uri care ne prezintă viața ei din copilărie până în prezent, apoi asistăm la atmosfera juridică aducătoare aminte de To kill a mockinbird (deși este departe ca interes și intensitate) și, nu în ultimul rând, scenariul ne transformă în mici Sherlock Holmes pentru că încercăm să facem deducții logice pentru a afla adevărul.
Însă accentul cade pe trăirile adolescentei și, mai ales, transformarea ei în femeie, dacă înțelegeți unde bat. Ca atare, pare mai mult, fără să iau în derâdere genul, un „chick flick‟, destinat clar audienței feminine.
Dacă partea de mister nu-i una foarte bine construită pentru că previzibilitatea deznodământului bate la ușă neîncetat, că știi din fazele incipiente ale filmului care va fi verdictul și deznodământul final, ei bine, Where the crawdads sing m-a prins pe nepregătite fix cu ceea ce credeam că o să mă plictisească.
Anume bucata despre viața lui Kay din copilăria cu un tată abuziv, dar nu așa, cu vorbe răstite, ci cu mângâieri plasate cu pumnu-n maxilar, până-n adolescența plină de peripeții amoroase și nu numai.
Au fost momente răvășitoare, de-o emoție pură, sunt destule secvențe care demolează psihicul și te inundă cu o furie incontrolabilă și, mai presus de toate, te tulbură până-n profunzimea sufletului.
Deși este utopic traiul fetei în mijlocul mlaștinii, n-are cum să nu te apuce dorul de naturalețea virgină, simbioza perfectă dintre mlaștină și Kay, conexiunea acesteia cu sălbăticia neîntinată, relația cu fondul cinegetic care sălășluiește prin preajma ei, toate au menirea de a te băga-ntr-o nostalgie care aproape te face să-ți dai demisia dintre betoane și să o zbughești în cea mai apropiată pădure.
Chiar dacă la nivel vizual peisajele nu sunt atât de impunătoare precum unele din savana africană sau jungla amazoniană, trebuie să recunosc că imaginea din Where the crawdads sing este mirobolantă.
Reușește să surprindă niște cadre mirifice, întinse, panoramice, pline de o faună exuberantă pentru acel tip de ecosistem și o floră care parcă te îmbată cu mirosul ei virtual.
Nici nu este de mirare că am devenit gelos pe Kay, o fi ea o fată simplă, fără educație, fără confort modern, fără trăsăturile stereotipice pe care societatea le așteaptă de la o tânără domniță, dar este o supraviețuitoare și o luptătoare care răzbate prin singurătate, trecând peste răutățile gratuite ale oamenilor „normali‟ care o văd ca pe-o ciudată. Că vorba aia, gura lumii n-o astupă decât o lopată cu pământ.
Sunt cumva prins între două cărți de citit, nu știu dacă actoria este bună, pentru că Daisy Edgar-Jones și David Strathairn (Nomadland), în rolul avocatului ei, își interpretează excelent partiturile și transmit destul de multe emoții, sau slabă pentru că restul distribuției, în special interesul amoros al protagonistei, nu prea convinge.
🏆 Verdict
Am înțeles substratul subliminal al poveștii, că natura, deși uneori dură cu tine, te ocrotește când ai nevoie și nu te judecă deloc așa cum o fac cei cu care împarți același regn animal.
Că imaginea arată superb, deja am scris, că este emoționant și te lovește la inimioară, și despre asta am pomenit.
Ba chiar este un moment extrem de tensionat, credeam că-i previzibil, dar aveam și ceva dubii, astfel încât am închis ochii la pronunțarea unei replici, voind să o aud mai întâi, nu să o citesc.
Și acum vine inevitabilul dar.
Dar povestea este prea previzibilă, nu are deloc acea fărâmă de mister pe care credeam că firul narativ și modul de a prezenta evenimentele îl vor naște.
Bașca, unele dintre scenele lacrimogene își ating efectul nu prin naturalețe, ci prin reflex pavlovian care funcționează de fiecare dată, că n-ai cum să rămâi rece la astfel de jelanii.
Având în vedere că așteptam să fie bazat mai mult pe o atmosferă enigmatică și mai puțin pe romantism adolescentin, chiar sunt mirat că Where the crawdads sing mă face să-i smulg 7 pene.
Altădată aș fi dragat mlaștina până la ultimul strop la un asemenea film, dar cred că m-am moleșit sentimental la etatea atinsă, de asta sunt mai îngăduitor cu astfel de povești.
(3,5 / 5)
