Related Articles
Rurôni Kenshin: The legend ends ia cucul lăsat în vânt de către Rurôni Kenshin: Kyoto inferno și finalizează povestea lui Himura Kenshin, samuraiul șomer după un mare război, care caută izbăvirea păcatelor ajutându-i pe cei sărmani.
Sfârșitul părții secunde îl găsește pe Kenshin (Takeru Satoh – Inuyashiki) într-o stare deplorabilă din toate punctele de vedere, atât fizic, cât și psihic. Se află la răscruce de drumuri, ar vrea să se ducă fir întins către nava de război ce-l adăpostește pe Shishio, inamicul malefic care-i dă bătăi de cap, dar știe că nu prea are șanse de reușită în starea în care se află.
Cu o mare durere în suflet, Kenshin este nevoit să revină la stadiul de învățăcel, având nevoie de o serie de antrenamente brutale pentru a deveni și mai bun în mânuitul sabiei, o secvență narativă reminiscentă a Star Wars-ului cu Yoda și Luke în prim-plan.
Am rămas un pic mirat, băi, dă-te naibii, deși păreai cel mai șmecher cu sculamentu-n teacă, zici că poți mai mult de atât?
De aici povestea intră pe făgașul obișnuit, odată ce depășim faza învățăturii, Kenshin își ia bocceluța la spinare și se duce glonț spre destinația lui finală, să-l întrebe pe Shishio de sănătate și să-i recomande un bun îmbălsămător.
Rurôni Kenshin: The legend ends m-a prins nepregătit, eram cu glanda la vedere, zvâcnind de anticipație să continue războiul lăsat în aer de Kyoto inferno, dar durata de peste 2 ore a filmului a însemnat o calmare rapidă a extazului.
Prima jumătate nu este prea entuziasmantă, constă în mult antrenament fizic, dar mai ales spiritual, și în flashback-uri din filmul anterior, unele destul de ilogice, cele două filme surori fiind lansate la mai puțin de o lună jumătate distanță, deci nu e ca și cum ai uitat ce s-a petrecut în Kyoto inferno de ai nevoie de lecitină cinefilă. Cam asta este prima jumătate, multă limbariță axată pe nemurirea sufletului și filozofie orientală, de începuse să ruginească sabia-n teacă din cauza inutilizării ei.
Să nu fiu foarte rău, partea asta dezvoltă și mai mult personajul Himura Kenshin, vedem dincolo de carcasa cărnoasă până în sufletul său și descoperim un spirit copleșit de misiunea sa și împovărat de presiunea ce i se pune în cârcă.
Dar apoi vine acțiunea, mânca-i-aș tofu-ul din farfurie, una care, și nu credeam asta, depășește în intensitate ce văzusem până acum în precedentele două filme.
Cu un Himura și mai abil și agil în mânuirea sabiei, cu tehnici noi recent dobândite și cu o pleiadă de inamici potenți, Rurôni Kenshin: The legend ends este magi(c)stral în ceea ce privește acțiunea.
Tehnicile de filmare folosite printre care remarc fast-motion, coregrafia acrobată, de saltimbanc de circ, dar și forța brută emanată de anumite personaje, generează o acțiune grandioasă, care nu m-a dezamăgit deloc, mai ales că aveam așteptări ridicate, știind ce poate Himura din Origins și Kyoto inferno.
Și confruntarea finală este una epică, poate cam exagerată pe palierul vrăjitoresc, dar nu-i un mare impediment, nu vreau să dau spoilere, dar ideea este că mai multe stiluri de luptă se amestecă în bătălie, generând una dintre cele mai șucare răfuieli cu săbii.
Toată aceste lupte cu lama la înaintare sunt perfect asezonate și de un spectacol pirotehnic de aplaudat pentru nivelul bugetar la care se situează asemenea filme. Au dat oamenii iama-n tunuri și în praful de pușcă și au creat o atmosferă incendiară pe fundalul căreia maeștrii samurai își dovedeau experiența și priceperea în tăiatul cu exactitate al firului răzleț de păr din mustața adversarului. Iar coloana sonoră este foarte bine aleasă, chiar am shazamat câteva piese foarte bune.
Credeam că mă voi plictisi de fluturat de săbii după 3 filme văzute într-un timp foarte scurt, dar se pare că nu am avut dreptate, de fiecare dată scenariștii au inventat noi și noi figuri, scheme și combinații pentru a menține la un nivel proaspăt luptele. Și le-a reușit șmecheria.
Păcat că la partea mai cărnoasă scenariul nu se ridică la standardul așteptat. Ăla rău are o schimbare bruscă de comportament, unele decizii sunt lipsite de logică și contrazic fundația ridicată de Kyoto inferno, câteva acțiuni întreprinse de ambele părți beligerante m-au lăsat perplex, întrebându-mă pe unde și-au pierdut ăștia capacitatea cognitivă, și măi oameni buni, nu o am eu cu manga, dar în toată Japonia nu exista niciun vas de război care să se pună cu Shishio? Ce dracu, a trecut Băsescu pe acolo și le-a vândut flota de l-au găsit doar pe Kimura apt să se ia la trântă cu Shishio?
În mod normal, sunt câteva greșeli impardonabile, dar filmul are mare noroc cu acțiunea excelentă care mi-a aburit creierul și mi-a extaziat privirea, astfel încât a reușit să acopere gustul amar al ilogicii scenaristice care a pătat când și când firul narativ.
Deși nu-s fumător, mă văd nevoit să pufăi 8 țigări în onoarea lui Rurôni Kenshin: The legend ends și să concluzionez această trilogie scriind că este una meseriașă dacă sunteți pofticioși de răfuieli în arme albe lungi.
(4 / 5)
