Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Până când să mai ocolesc All That Jazz? L-am văzut pomenit în clipurile de pe canalul de YouTube Criterion Collection de prea multe ori, așa că a trebuit să aflu motivul.
🎬 All That Jazz – Premisă 📖
La finalul anilor ’70, lumea spectacolelor era foarte dură pentru cei care își ardeau viața pe altarul aplauzelor.
Joe Gideon (Roy Scheider), regizor și coregraf, e genul de om care trăiește după ceasul repetițiilor și al sticluței cu pastile.
Se trezește dimineața, își îndeasă picături în ochi, aprinde o țigară și-și spune în oglindă „It’s showtime, folks!”, de parcă și-ar semna zilnic sentința.
Visul? Să facă spectacolul perfect pe Broadway și să rămână în istorie ca artistul care nu greșește niciun pas.
Realitatea? Corpul cedează, relațiile se destramă, iar moartea începe să-i facă vizite regulate, nu cu coasa, ci cu zâmbet ironic și cu replici de parteneră de dans.
De parcă nu era suficient stresul spectacolului, are de regizat și un film care a depășit bugetul și este în mare întârziere față de planul inițial.
Adică exact cum Bob Fosse, regizorul, lucra simultan la Chicago și la Lenny în realitate.
💭 All That Jazz – Comentariu 🍿
💊 Spectacolul din spatele scenei
Acum, că am urmărit filmul, pot spune că înțeleg de ce este atât de adulat în rândul oamenilor de la Hollywood.
Regizorul Bob Fosse rupe mitul romantic al artistului inspirat de muze. Aici vezi sudoare, nervi, dansatori epuizați și un regizor care-și consumă oamenii la fel cum se consumă pe sine.
All That Jazz arată cât de greu este să pătrunzi în această lume a spectacolului grandios, fie că vorbim de Broadway sau de Hollywood.
Și ajungi să rezonezi cu personajele din film, care suferă imens pentru iluzoriile 15 minute de faimă care le pot transforma viața, de la sărăcie direct la huzur.
Dar există și posibilitatea uriașă ca tot chinul să fie în zadar și, la final de repetiție sau audiție, să revină la șorțul de chelneriță sau barosul din construcții.
Filmul e modern tocmai pentru că, în 1979, arată ceva ce azi am numi „burnout”: obsesia pentru perfecțiune dusă până la autodistrugere.
🦈 Roy Scheider – rechinul care dansează
Scheider părea o alegere improbabilă: polițistul obosit din Jaws în rol de regizor narcisist de Broadway. Și totuși, e magistral.
Nu pentru că dansează impecabil (că n-o face), ci pentru că transmite fragilitatea unui om care trăiește pe muchie. Are ochii mereu între viață și moarte.
Gideon nu e simpatic, nu e idol. E un tip extenuat, ironic, dar atât de real încât îl crezi. Și poate că forța lui Scheider vine tocmai din contrast: omul care se lupta cu rechinii devine aici rechinul propriei inimi.
Personajul interpretat se află mereu între două lumi: cea a teatrului și cea a filmului, cea reală și cea imaginară.
Iar tumultul său sufletesc este redat cu perfecție de jocul nemaipomenit al lui Scheider, care aici are un rol plin de substanță, simbolic și dificil, nu doar un rol de polițist speriat de un rechin.
Urmărindu-l, am simțit cum îmbătrânesc cu fiecare minut în care broboanele de transpirație curgeau pe fruntea lui Gideon, cu fiecare țigară sudată, cu fiecare tuse aducătoare de vești proaste, cu fiecare efort intelectual de a concepe o secvență de excepție pentru spectacolul său.
Așadar, eram martorul decăderii unui om care se stingea între pasiunea pentru scenă și problemele conjugale cauzate chiar de către el, pentru că nu era cel mai fidel partener din lume.
🎷 Muzica – jazz, disco și funebrul care dansează
Nu există All That Jazz fără coloana sonoră care îmbină jazz-ul obsedant, muzica de Broadway, cea clasică și chiar disco-ul kitsch al vremii.
Pe de o parte, avem repetițiile brute, acompaniate de ritmuri tăioase și bătăi de tobe care îți zguduie stomacul, adică muzica muncii și a epuizării.
Pe de altă parte, avem delirurile spitalului, transformate în numere grandioase, cu orchestrații exuberante care seamănă mai mult cu un spectacol TV.
Și aici e ironia supremă: melodiile nu vin ca alinare, ci ca înmormântare cu lumini colorate.
Bye Bye Life, cântecul final, e simultan cel mai vesel și cel mai sinistru adio muzical din cinema. Îl fredonezi, dar îți dai seama că îți poți fredona propria moarte.
Nu glumesc, tempo-ul piesei este jucăuș, îți vine să dansezi de bucurie, îți umple trupul de energie, dar versurile sunt morbide, cuvintele contrastează sumbru cu sunetele.
Nu am mai experimentat o așa senzație polarizantă, îmi venea să urlu de fericire, dar să și caut o foaie de hârtie să-mi scriu testamentul.
🎥 Montaj febril și dans cu camera
Fosse nu filmează ca MGM-ul clasic, cu unghiuri fixe și dansatori eleganți în plan general.
Camera lui e nervoasă, se bagă printre trupuri transpirate, taie mișcarea cu un montaj halucinant, aproape experimental.
Repetițiile par filmate ca niște lupte, parcă ești în mijlocul unui atac de cord, iar delirurile spitalului par un show TV strălucitor, cu decoruri de kitsch asumat.
Tot filmul arată ca un balans între realismul brutal (sălile de repetiții, fumul de țigară, corpurile extenuate) și oniricul supraîncărcat (dansuri cu pene, lumini orbitoare, cabaret halucinant).
Rezultatul? O combinație unică: filmul e în același timp murdar și orbitor, ca și cum ți-ai filma autopsia pe scena unui spectacol de Las Vegas.
Iar momentul faimos al repetiției generale este hipnotizant, e ca și cum ai privi ceva interzis, chiar și pentru un adult, dar nu-ți poți dezlipi ochii de la ecran.
Este o demonstrație senzațională de lascivitate artistică și de cât de mult se metamorfozează o melodie dacă îi schimbi tempo-ul.
👺 Musical sau horror?
E imposibil să-l bagi într-o cutie. Nu e musical clasic, nu e film psihologic, nu e biografie. E toate astea și încă ceva: un horror emoțional. Pentru că te face să râzi și să aplauzi în timp ce privești un om murind.
Paradoxul absolut: te seduce cu dansul și te strânge de gât cu depresia.
🩺 Bob Fosse – regizorul care s-a filmat murind
Contextul real face filmul și mai tulburător: Fosse trecuse deja printr-un infarct înainte de a regiza All That Jazz, care este un fel de autobiografie.
Practic, și-a pus pe ecran jurnalul medical. Nu se scuză și nu se victimizează: își arată excesele, minciunile, trădările, femeile pe care le-a rănit. Tot.
Este confesiunea unui narcisist care are curajul să se lase demascat complet. Și asta îl face unic. Nu e un film despre „geniul neatins de greșeli”, ci despre cum genialitatea vine cu un preț enorm.
🎞 Paralele cinematografice
Criticii au comparat All That Jazz cu 8½ al lui Fellini. Și da, există similitudini: ambele sunt filme despre artiști în criză. Diferența? Fellini visează, Fosse face infarct.
Probabil fără acest film n-ar fi existat nici Black Swan, nici Whiplash. Obsesia pentru artă până la autodistrugere e exact firul roșu care le leagă.
🎖 Rezonanța culturală
Filmul a câștigat Palme d’Or la Cannes și 4 Oscaruri (montaj, decoruri, costume, muzică).
Dar mai important, a rămas reperul absolut al „artei ca sinucidere lentă”.
Și ironia supremă: Bob Fosse a murit în 1987, de atac de cord. Filmul lui din 1979 părea trailerul propriei morți.
❤️🔥 Impact emoțional
Sunt filme care te bucură, sunt filme care te întristează. All That Jazz te face să-ți verifici pulsul.
E atât de intens încât îți vine să juri că o să dormi mai mult, să te lași de cafea, să nu mai fumezi, să nu mai muncești până crapi.
Dar în același timp, filmul face seducătoare exact această prăbușire.
⚠️ Atenție, urmează spoilere!
Următoarele secțiuni pot fi considerate spoilere, așa că săriți direct la verdict, dacă nu vreți să aflați amănunte suplimentare despre film.
☠️ Era deja mort? Interpretarea alternativă
Nu este mare secret, că încă din start ne dăm seama de asta, Gideon discută cu Moartea (Jessica Lange) pe parcursul filmului.
Și asta bulversează spectatorul pentru că deschide ușa către un infinit de interpretări.
Dacă privești realist, filmul pare simplu: viață haotică → prăbușire → spital → delir → moarte.
Dar aparițiile timpurii ale Morții schimbă tot, sugerând că Gideon e deja mort, iar tot ce vedem e spectacolul postum al minții lui.
În acest registru, All That Jazz devine o confesiune de dincolo: Gideon își reinterpretează viața ca pe o piesă de teatru absurd, cu Moartea ca partener de dans.
Nu există graniță între realitate și halucinație, pentru că nu mai există realitate. Tot filmul e o halucinație finală, o piesă pe care și-o regizează singur ca să-și spună adio.
Finalul cu Bye Bye Life devine astfel și mai puternic: nu e doar delirul unui bolnav, ci chiar numărul de despărțire al unui suflet care și-a acceptat sfârșitul.
Este un moment tensionat, știi că atunci când se va opri din cântat, se va opri din trăit.
🏆 All That Jazz – Verdict 👍 sau 👎?
Da, acum pot spune cu mâna pe inimă, cea care încă bate, că filmul este o capodoperă a sincerității artistice.
Nu este un musical cu zâmbete, este cinema care arde până la filtru. Și, uneori, dincolo de el.
Regia e semnată de singurul om din istorie care a bifat în același an Oscar, Tony și Emmy (pentru trei producții diferite), un artist care a cucerit filmul, teatrul și televiziunea, dar care n-a reușit să-și înfrângă propriul demon interior.
Filmul e testamentul lui, făcut nu cu modestie, ci cu o sinceritate brutală: uite cine am fost, ce am ars și cum am murit.
Deși nu fumez, m-a determinat să sudez 9 țigări din care iese un fum ce dansează ca o fantomă de cabaret.
N-am mai avut plămâni pentru încă una, pentru că All That Jazz a exagerat cu finalul halucinant, întins inutil, ca o pomană de șapte ani. Altfel, pentru mine, ar fi fost un film perfect.
(4,5 / 5)
Trailer
