Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Pe HBO Max am dat peste R.M.N., un film românesc din 2022 regizat de către Cristian Mungiu. Cel care e printre favoriți la Oscar în 2027.
📖 Premisă
Matthias (Marin Grigore – Urma) se întoarce acasă, într-un sat ardelenesc, unde tradiția este argumentul suprem.
El pleacă din Germania nu de dor, ci scârbit de felul în care este tratat.
Ajuns la vatră, găsește un fiu traumatizat, un tată bolnav și o fostă iubită (Judith State – Malmkrog) care n-a stat degeaba: conduce o brutărie.
Cum fondurile europene sunt atractive, este nevoită să angajeze câțiva brutari pentru a atinge anumiți indicatori.
Din păcate, sătenii nu dau buluc să muncească pe salariul minim pe economie, așa că apelează la mână de lucru din Sri Lanka.
Până aici, ai zice că-i un tablou multicultural, dar nu trece mult timp și satul dă pe dinafară de ură latentă.
Ungurii, românii, etnicii germani, toți încep să răbufnească atunci când își dau seama că pâinea lor cea de toate zilele e frământată de niște…, un cuvânt urât, care rimează cu bani.
💭 Comentariu
🪞 O cronică a ipocriziei supreme
Filmul nu este neapărat o poveste, ci mai mult o observație, de unde și titlul.
Este un soi de cronică a ipocriziei supreme care s-a cuibărit în mentalitatea poporului român, și nu numai, o ipocrizie pe care regizorul o prezintă fără muzică, fără montaj nervos, fără explicații de subsol.
Camera de filmat stă, ascultă și te obligă să fii martor la o demonstrație măiastră de xenofobie și rasism, de-ți vine să dai dreptate locuitorilor acelui sat fictiv, dar inspirat din realitate.
Cristian Mungiu a luat cazul adevărat al brutăriei din Ditrău, unde aducerea a doi muncitori din Sri Lanka a provocat un scandal monstru.
Dacă Radu Jude divizează românii și ungurii cu al său Kontinental ’25, Mungiu realizează ceva ce părea imposibil, îi unește într-un scop comun. Nu nobil, dar comun.
⚖️ Noi avem voie, ceilalți nu
Să-i vezi pe săteni cum se vaită că-s discriminați în străinătate de către vestici, în timp ce și ei fac același lucru, discriminând niște muncitori asiatici, este de-a dreptul poetic.
Dar nu, stai așa, pentru că sunt cazuri diferite, noi avem motive să fim rasiști, germanii nu, noi avem voie să fim xenofobi cu alții, dar e de porc ca noi să fim subiectul discriminării.
Eram simultan amuzat și scârbit de mentalitatea duplicitară pe care o demonstrau fățarnicii din film, care nu pare deloc ficțiune dramatizată, ci realitate documentată.
Culmea este că producția nu ia partea nimănui, nu judecă, nu dă verdicte, nu arată cu degetul.
Oamenii nu sunt nemernici de telenovele sau eroi angelici, ci doar oameni.
Cu gânduri urâte, frici sincere, egoisme justificate. Și toți vor să-și păstreze „puritatea” și „valorile”, așa cum le percep conform unor definiții proprii, într-o Europă în care oricum nimeni nu mai știe cine e ce.
🧠 Când argumentele nu sunt atât de ușor de demontat
Uneori eram dezgustat de felul în care îi tratează pe bieții srilankezi, care au venit în România doar să muncească, la fel cum și românii au invadat Spania.
Alteori, îmi puneam bărbia în pumn și cugetam la unele dintre argumentele lor, pe care nu ai cum să le demontezi, oricât de tolerant și deschis la minte ești.
Cum era de așteptat, scenele sunt lungi, dar au un scop anume. Repet, au un SCOP CLAR, poate aude și Jude cu ale lui infinite blocuri gri și alei părăsite.
🎙️ 17 minute de ură colectivă
Apropo de acest aspect, există o scenă memorabilă: adunarea publică din sat.
După câteva minute mi-am dat seama că e trasă dintr-o bucată, nu există vreo tăietură timp de 17 minute.
Este unul dintre cele mai intense momente din cinematografia românească din ultimii ani.
Fără tăieturi, fără coloană sonoră, fără scăpare. Doar ură colectivă, cu microfonul în mână.
Uneori aderi la spusele vorbitorilor, alteori nu. Uneori argumentele sunt construite din ignoranță, alteori au la bază societatea românească stricată de la prima opincă până la ultimul politician.
Acel act final este o lecție inestimabilă care trebuie predată poporului, orice este urât, putred, cinic, mârșav și bolnav în România, își are originea în acea discuție.
🎭 Actori impecabili, dialoguri fără risipă
Actorii sunt impecabili. De la Marin Grigore, care este dur pe dinafară, dar fragil pe dinăuntru, și până la Judith State, care vrea bine, dar este năpădită de răutatea celor din jur, toți excelează în roluri.
La rândul lor, dialogurile sunt perfect calibrate și niciun cuvânt nu este de prisos.
Însăși limba este un actor. Se vorbește în română, maghiară, germană, engleză, franceză și singhaleză, un adevărat Turn al Babelului în care toți vorbesc, dar nimeni nu vrea să asculte.
🏆 Verdict
Cristian Mungiu rămâne un regizor care pune lupa pe disconfortul național, dar fără să bată obrazul. Nu e moralist, ci observator. El nu face cinema ca să te distreze. El deschide ferestre. Uneori spre peisaje. Alteori spre gropi.
R.M.N. e o privire rece, dar profundă, asupra noastră, a fricii de celălalt, a decalajului între Europa reală și cea din visele noastre de Schengen.
Condamnăm europenii pentru ceva ce facem și noi. Dar noi avem justificare, nu? Ei bine, așa au și europenii justificare.
E un film lent, poate prea static în prima oră. Asta a fost singura mea problemă cu el. Conflictul mocnește prea mult până să explodeze.
Iar finalul? Să mă sfârtece ursul pe Transfăgărășan dacă l-am priceput pe deplin. Este un sfârșit care m-a lăsat în ceață și naște întrebări, nu oferă soluții.
Are legătură cu titlul filmului? Sau este, pur și simplu, o concluzie simbolică?
Poți să rezonezi cu el, poți să nu rezonezi cu el, un lucru este sigur: mesajul transmis este unul care deranjează.
Dacă tot am aflat că numărul lor a crescut semnificativ, mi-am luat pușca la spinare și am plecat să vânez 8 urși.
Trailer
