Iron Maiden: Burning Ambition

Între un meci de fotbal și Eurovision aveam ceva timp de omorât, așa că m-am refugiat la Iron Maiden: Burning Ambition.

📖 Premisă

Ia de scrie ceva despre povestea din spatele acestui documentar.

Este istoria de jumătate de secol a unei formații care visa să iasă din pub-urile din East London.

Și, uite-așa, pas cu pas, după 50 de ani au ajuns la stadioane imense, avioane Boeing 737 cu un pilot special și generații peste generații de fani.

Povestea e cronologică: de la Paul Di’Anno, trecerea la Bruce Dickinson, plecările, întoarcerile, bolile și toate dramele aferente.

Interesant e că documentarul nu e chiar făcut de ei, ci de un tip din afară, Malcolm Venville, care a zis să pună accent pe ce înseamnă trupa pentru oameni, nu doar pe tobe și chitare.

💭 Comentariu

🎸 Nu-i genul meu de muzică

Nu sunt fan Iron Maiden. De fapt, nu sunt deloc fanul acestui gen muzical. Eu nu vreau să mi se zdruncine creierul când ascult o piesă.

Asta nu înseamnă că spun despre heavy metal că este o muzică slabă. Pur și simplu, nu este pe gustul meu.

Așa că nu cred că pot oferi o perspectivă prea bună despre ce înseamnă trupa asta pentru cei care o urmăresc de ani și ani.

🎤 Scrisori de dragoste pentru Maiden

Documentarul merge pe stil clasic, nu vine cu mari surprize. Aș zice că atrage prin mărturiile unor oameni celebri, tot artiști, care au fost fermecați de muzica celor de la Iron Maiden și reziliența lor.

De la Javier Bardem (No Country for Old Men) până la componenți ai altor trupe legendare, Iron Maiden: Burning Ambition vine cu o pleiadă de scrisori de dragoste venite din suflet, nu din complezență.

😈 „Sataniști” fără droguri și scandaluri

Nu știam nimic despre membrii formației, așa că așteptările mele erau în concordanță cu clișeele pe care le aveam în cap referitor la acest gen.

Mare mi-a fost mirarea când am aflat că ioc abuz de droguri, ioc orgii sexuale, ioc beții crunte. Sunt considerați sataniști de către cei ce dorm cu icoana sub pernă, dar aruncă pisoi în râu, însă băieții de la Iron Maiden sunt mai cuminți decât călugării abstinenți din Tibet.

Mă rog, mai puțin vocalistul Paul, dar tocmai din cauza abuzurilor a părăsit formația, pentru că făcea notă discordantă.

Însă aceste amănunte sunt cunoscute celor care știu pe dinafară toate melodiile trupei. Pentru mine a fost o noutate.

📼 Un documentar fără mari revelații

Nu există mari dezvăluiri, nu sunt dezgropate secrete milenare, nu este nimic scandalos în acest documentar.

Sunt 100 de minute de „uite ce faină e trupa” și „uite ce faini sunt fanii”. Ceea ce este în regulă, mai ales pentru că scoate în evidență cât de mult contează comunitatea.

👻 Vocile din neant

Ca idee, nu vezi membrii vorbind în cadru, ci doar pe fundal, ca niște voci venind din neant. Nu prea mi-a plăcut abordarea asta, parcă te ține la distanță.

Deși dacă stau să mă gândesc, așa e și în viață, nu? Nu vezi mereu fața omului care îți povestește ceva ce se întâmpla acum 40 de ani.

⏩ 25 de ani rezumați pe repede înainte

Un alt aspect care m-a întristat a fost graba cu care a fost tratată perioada 2000-2025.

Adică 25 de ani, care includ albume gen „Brave New World” sau problemele de sănătate ale componenților, au fost rezumate ca la știrile de la ora 5, într-un montaj de zici că era un videoclip de pe YouTube din 2009.

Nu se vorbește despre cum au scris piesele alea, cum le-au înregistrat etc. E doar o trecere în revistă grăbită, ca și cum ce e mai vechi ar fi automat mai interesant. Da, știu, primele albume sunt baza, dar parcă nici chiar așa.

🧱 Polonia comunistă și magia rockului

Cea mai mișto parte pentru mine a fost secvența aia din Polonia, 1984, dincolo de Cortina de Fier.

Să-i vezi pe securiștii ăia comuniști care la început se uitau urât la ei, iar până la final aruncau cu șepci pe scenă și dansau, mi s-a părut o magie pe care nici AI-ul nu o poate inventa.

Acolo chiar am simțit că am văzut ceva diferit. Și, bineînțeles, m-am dus automat cu gândul la România.

🔥 Javier Bardem și energia de fan adevărat

Și nebunu’ ăla de Javier Bardem, mare pișicher. Nu se poate abține din a spune ce înseamnă Maiden pentru el și povestește cu patos cum le asculta piesele de mic. Pasiunea lui e contagioasă și parcă-ți vine să închizi Trinitas și să pui un album cu pletoșii ăștia.

💀 Eddie, legenda care merită propriul film

Ah, și mai e și Eddie. Poate cea mai celebră mascotă a unei formații. Pe el l-am recunoscut, pentru că l-am văzut de foarte multe ori, fără să fac legătura cu Iron Maiden. Nu-i așa că ar merita și el propriul film?

🏆 Verdict

E plăcut, e ușor de digerat, e o noutate pentru mine, dar fanii vechi, care știu povestea lui Paul Di’Anno sau a lui Blaze Bayley, n-o să afle nimic nou.

Per total, mi-a plăcut? Da. M-a prins? Da. Aș mai sta o dată să-l văd? Probabil că nu.

Nu este chiar un documentar tăios, menit să dezgroape schelete, ci un tribut frumos adus unei trupe care va fi ascultată și peste 100 de ani.

Ar trebui făcut un studiu de caz despre cum asemenea formații, din zona rock, rezistă zeci de ani, iar alea pop, gen Spice Girls, NSYNC, One Direction, se destramă după câțiva ani.