Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
The Chronology of Water este primul film pe posterul căruia apare logoul Cinemagie ca partener media.
Asta nu înseamnă că o să laud nejustificat filmul.
🎬 The Chronology of Water – Premisă 📖
Povestea urmărește viața Lidiei (Imogen Poots – The Father), o femeie crescută într-un mediu familial abuziv, marcat de violență, alcool și lipsă de siguranță emoțională.
Trauma din copilărie o urmărește constant și îi modelează relațiile, alegerile și raportarea la propriul corp.
Pe măsură ce se maturizează, Lidia caută diverse forme de evadare și supraviețuire: sportul, sexualitatea dusă la extrem, relațiile instabile și, în cele din urmă, scrisul.
Însă, atenție, viața ei nu este prezentată liniar, ci fragmentat, prin episoade care se leagă mai degrabă emoțional decât cronologic.
Apa devine un element recurent, pe post de spațiu al refugierii, al distrugerii, dar și al reconstrucției.
💭 The Chronology of Water – Comentariu 🍿
Filmul surprinde drumul unei femei care încearcă să-și înțeleagă trecutul și să-l transforme în artă, fără a cosmetiza nimic din violența sau confuzia care au definit-o.
Cam asta este, în linii mari, piscina narativă în care se scaldă filmul.
Am de menționat două mari probleme ce țin de partea tehnică.
🎞️ Ce se întâmplă cu imaginea?
La prima am nevoie de o confirmare de la cine a văzut producția într-o sală de cinematograf. Nu știu cum să explic cât mai bine, dar am avut impresia că proiectorul a fost defect.
În josul ecranului tot apăreau ciucuri, firicele, bucle, viermișori, cârlionți, de parcă era ceva în neregulă cu pelicula.
Sau totul a fost intenționat și tiparele care apăreau aveau o semnificație anume.
Pe mine m-a distras foarte mult chestia asta, ochii îmi tot fugeau în josul ecranului, din dorința de a face o legătură între acele defecte și ce se întâmpla în poveste.
Oare reprezentau o perioadă temporală, o stare emoțională sau gradul de intoxicare al protagonistei? Habar n-am, pentru că n-am reușit să fac conexiunea până la sfârșitul filmului, care are o durată de două ore.
Ar fi amuzant dacă proiectorul de la Plaza România a avut probleme și eu m-am scremut cerebral de pomană, încercând să interpretez un simbolism inexistent.
De aceea am spus că am nevoie de o confirmare. Dacă și în alte săli de cinema a fost prezent acest efect, atunci sunt împăcat cu mine, înseamnă că n-am halucinat.
💬 Subtitrare pe avarie
A doua problemă nu are legătură cu filmul în sine, ci cu subtitrarea (aproape) dezastruoasă, care-mi dovedește, încă o dată, că oamenii care se ocupă de traduceri depun tot mai puțin efort.
Nu mai zic că nu pare făcută de un om, pentru că foarte multe linii de dialog încep cu —, dar traducerea este pe lângă în câteva locuri. Spre exemplu, „pastiche” în loc de „pastișă” sau „admirator de-al tău” în loc de „admiratori de-ai tăi”.
Și la începutul capitolului IV, când Lidia citește dintr-o carte câteva pasaje, traducerea în română nu are nici cea mai mică legătură cu replicile din engleză. Absolut niciuna, de parcă au fost lipite dialoguri dintr-un alt film.
🧛 De la Twilight la arthouse
Cât despre debutul regizoral al fetei care avea de ales dintre un vârcolac și un vampir în seria Twilight ce ar fi de zis?
Personal, nu mi-a plăcut filmul lui Kristen Stewart, pentru că este clar un exercițiu de cinema intens personal, aproape ostentativ de sincer, construit mai degrabă ca un jurnal vizual decât ca un film „clasic”.
Se simte din fiecare cadru că Stewart nu vrea să spună o poveste obișnuită. Nu știu dacă a fost o alegere inspirată pentru un debut.
Trauma nu e explicată, nu e contextualizată didactic, ci trântită pe masă, bucăți, bucăți, bucăți.
Montajul e fragmentat, memoria e haotică, iar filmul refuză constant să ofere repere clare.
Pentru unii, asta va fi hipnotic. Pentru alții, obositor. Pentru mine, undeva la mijloc.
Este o spirală a suferinței și un dezmăț al durerii, dar ritmul dezlânat și refuzul de a așeza povestea pe o structură narativă coerentă taie din impact.
🎯 Filmul care știe că e important
Există și o ușoară senzație de „film care știe că e important”. Nu în sensul arogant, ci în acel mod tipic debuturilor foarte personale: fiecare cadru pare esențial, fiecare fragment trebuie să rămână, nimic nu poate fi tăiat.
Rezultatul e un film care ar fi avut de câștigat dintr-un pic mai mult autocontrol. Unele momente sunt puternice, altele repetă aceeași idee cu alte imagini, dar cu aceeași încărcătură.
🚪 Fără promisiuni pentru public
Un lucru e clar: The Chronology of Water nu e interesat să satisfacă doleanțele publicului. Nu-i oferă ce vrea, dar nici nu vrea lacrimi programate. E un film despre supraviețuire într-o lume care nu este interesată de soarta ta.
Iar asta e, paradoxal, și forța lui, și limita lui. La final, nu simți că ai parcurs un drum până la destinație, ci că ai stat într-o cameră cu cineva care și-a desfăcut toate rănile în fața ta. Respectabil. Dar nu neapărat satisfăcător cinematic.
Este clar că filmul poate fi interpretat în nenumărate feluri, mai ales dacă iau în calcul finalul, care nu se simte ca un sfârșit, ci mai degrabă ca o (re)naștere.
🎭 Imogen Poots, motorul filmului
Imogen Poots duce filmul în spate cu o performanță fizică și emoțională extrem de solicitantă.
Corpul ei devine teren de luptă, obiect, armă, refugiu. Nu e o interpretare plăcută, dar e una asumată și coerentă cu intenția filmului.
Problema nu e ce face Poots, ci faptul că filmul îi cere să facă mereu același lucru: să sufere, să se dezintegreze, să se reconstruiască, iar să se dezintegreze.
Ca bărbat, am asistat la câteva imagini, hai să nu le numesc scârboase, ar fi un cuvânt prea puternic, ci neplăcute vizual. Asta este expresia potrivită în context. Nu sunt forțate, ele apar natural.
🎥 Regie sigură
Jos pălăria pentru Kristen Stewart, chiar nu mă așteptam la un asemenea debut.
Ca regizoare, are o mână sigură pe atmosferă. Știe exact ce imagini vrea, ce sunete, când să fie zgomot și când liniște.
Apa purificatoare, respirația, cadrele strânse pe corp și senzația de claustrofobie emoțională funcționează la nivel senzorial.
Unele dintre prim-planuri sunt atât de strânse că nici nu mai știi ce vezi. Ochiul încearcă să distingă ceva, dar imaginația alunecă spre cu totul altceva.
Unde începe să scârțâie este la nivel de ritm și acumulare. Filmul e intens de la minutul cinci și rămâne intens până la final, fără pauze reale.
La un moment dat, nu mai simți trauma, ci doar efortul de a o procesa.
🏆 The Chronology of Water – Verdict 👍 sau 👎
Ca debut, e curajos. Ca film, e inegal. Ca manifest artistic, e clar. Kristen Stewart nu a vrut să facă un film comod, mai ales că e bazat pe fapte reale.
The Chronology of Water este art-house pur, doar că ar fi trebuit și un acoperiș narativ etanș.
Da, producția este incredibil de personală, lipsită de compromisuri, cu o interpretare centrală foarte puternică și o viziune clară.
Dar este și un film care se repetă excesiv emoțional, care confundă uneori intensitatea cu profunzimea și care cere mult fără să ofere mereu ceva echivalent în schimb.
Trailer
