Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Odată cu A View to a Kill, ne luăm la revedere de la Roger Moore, care își încheie cariera de James Bond cu acest film.
🎬 A View to a Kill – Premisă 📖
Max Zorin (Christopher Walken – Dune: Part Two), un mogul genial și complet dereglat, parcă venit din A Clockwork Orange, are un plan machiavelic.
Vrea să domine piața de microcipuri, dar este încurcat de Silicon Valley.
Așa că Bond trebuie să descopere ce naiba pune la cale înainte ca lucrurile să explodeze, la figurat și, evident, la propriu.
De aici începe o plimbare internațională cu parfum de anii ’80, cu spioni, cai de curse, experimente dubioase, un duo memorabil și cu un Roger Moore șarmant, deși vizibil trecut de a doua tinerețe.
Deja în aceste filme nu mai e vorba despre ce se întâmplă, ci despre cum se întâmplă: cu stil, cu umor, cu exagerări delicioase și cu o energie care îți spune din prima secundă că urmează un Bond 100% pe stil clasic.
💭 A View to a Kill – Comentariu 🍿
Chiar dacă n-o fi cel mai respectat Bond din istorie, mie mi-a plăcut A View to a Kill, pentru că este un pic diferit, având un aer aristocrat.
Cred că pot să spun, fără să mă înșel, că-i cel mai elegant film de până acum din seria asta legendară.
Castele spectaculoase, cai pur sânge, muzică simfonică și costume somptuoase. Parcă sunt ingredientele unei invitații la bal pentru cei de viță nobilă.
🕴️ Roger Moore – între eleganță și oboseală
Dar apoi vine Roger Moore, care ne aduce aminte că suntem într-un film cu James Bond. El e Bond la 57 de ani, cu replici ca la 27, cu tupeu ca la 37 și cu cascadorii ca la 17. Un amestec imposibil, dar funcționează.
Mai ales când folosește aceleași discursuri de agățat cu dublu înțeles.
Ea: Îmi place un călărit bun dimineața.
El, șmecherește: Și mie.
Bineînțeles, ea se referă la călărit, el la „călărit”.
Parcă se și simte că Moore este la ultima descălecare în acest rol. Omul e elegant, simpatic, carismatic, dar are și scene în care pare că-l doare șira spinării de la atâta alergat după tineri.
Dar știți ceva? Îi iese. Are umor, are vorbele la el, are o relaxare pe care nu i-o poți lua.
🔥 Cascadoriile
Filmul are câteva secvențe de acțiune foarte bune, pentru că altfel nu ar fi un Bond care se respectă.
Startul pe munții înzăpeziți din Siberia este excelent, cățărarea pe Turnul Eiffel e legendară, scena cu camionul de pompieri prin San Francisco e glorioasă, iar finalul cu dirijabilul lângă Golden Gate Bridge e cât se poate de Bond: absurd, spectaculos, exagerat.
Pe mine m-a gâdilat cel mai mult momentul cu exploziile miniere, pentru că sunt mare fan al acestui gen de artificii artistice.
Bine, există și momente care azi par… dubioase. De pildă, când Bond conduce mașina tăiată în două. Sau când May Day ridică un bărbat de parcă ar fi o pernă.
O fi fost Grace Jones în formă fizică de invidiat, pentru că o vedem în toată splendoarea ei afroditiană, dar nici chiar în halul ăsta de forțoasă.
Dar astea sunt parte din farmec. E Bond în epoca în care nu se făcea „realism”, se făcea „cool”.
🧰 Gadgeturi lipsă
În schimb, m-a deranjat foarte mult lipsa gadgeturilor. Bond nu folosește nicio armă fantasmagorică pentru a-și îndeplini misiunea.
Nu tu un stilou care explodează, nu tu un telefon care trage cu laserul, nimic. Pur şi simplu, Bond merge pe clasic: minte, farmec şi ceva viteză în picioare (ale dublurii sale).
🎭 Antagoniștii, caricaturali, dar eficienți
Christopher Walken… ce să mai spui? Walken nu joacă un villain, el se distrează cu rolul antagonistului.
Îl modelează, îl stoarce, îl contorsionează, îl face să pară simultan genial și complet dereglat, totul cu o bucurie aproape copilărească.
Râde isteric în mijlocul masacrului, are privirea aia complet plecată de pe lume și-l transformă pe Zorin într-un amestec delicios de sadism și comedie involuntară.
E genul de antagonist pe care nu îl uiți. Unii îl consideră prea exagerat. Eu zic că e perfect.
Iar Walken este minunat în rolul descreieratului care vrea să se ajute de natură pentru a domina lumea.
Grace Jones ca May Day e fabuloasă. Hyper-stilizată, imprevizibilă, cu energie cât pentru trei filme, este probabil cea mai memorabilă prezență din întregul lungmetraj.
Când intră în scenă, ca un meteorit de pe altă planetă, n-are cum să nu-ți fure ochii. E ca un soare, știi că nu e bine să te uiți la el, dar nu te poți abține.
E tipul de femeie pe care Bond, în mod normal, ar seduce-o. Aici, Bond doar încearcă să nu fie mâncat.
Chiar dacă nu este prototipul clasic al frumuseții, Jones emană sex-appeal prin toți porii, ajutată și de un scenariu care o îmbracă în cele mai strâmte și minuscule vestimentații, prin care i se văd toți mușchii și formele bine lucrate.
Pe lângă aceste personaje, o avem și pe Stacey Sutton (Tanya Roberts). E blondă, e inocentă și strigă „Jaaaaames!” când e la ananghie. Nu e un rol profund, dar e plăcut ochiului.
Și al dracului Bond, așa bătrân cum e, prinde toate peștoaicele cu viermușorul lui folosit pe post de momeală.
🌆 Atmosfera – Parfum de anii ’80, cu Duran Duran pe post de cireașă
Soundtrack-ul Duran Duran e un deliciu. Genericul e tipic pentru deceniu: neon, holograme, modele dansând printre flăcări, totul cu vibe de videoclip MTV înainte să fie cool videoclipurile MTV.
San Francisco e filmat frumos, cu un amestec de mister, urbanism și kitsch.
Silicon Valley-ul anilor ’80 e aproape copilăresc privit din 2025, dar asta adaugă un farmec imposibil de reprodus azi.
🏆 A View to a Kill – Verdict 👍 sau 👎
E filmul pe care-l iubești pentru atmosferă, pentru Grace Jones, care pare că mușcă din ecran, și pentru interpretarea absolut delicioasă a lui Christopher Walken, un răufăcător care ar putea citi rețeta de la zacuscă și tot ai simți că se pregătește să arunce lumea în aer.
Și da, există și kitsch. Cu lopata. Dar kitsch-ul ăsta nu strică filmul, dimpotrivă. Face parte din ADN-ul lui Bond anii ’80. Dacă îl scoți, rămâne un film mai corect, dar infinit mai plictisitor.
Și iarăși da, A View to a Kill nu e „cel mai bun Bond”. Dar e unul dintre cele mai distractive. Are stil, are personalitate, are un duo Walken–Grace Jones pe care nu ți-l mai scoți din cap.
Am exagerat cu „E filmul pe care-l iubești”, pentru că nu-i deloc iubit de cei mai mulți oameni, dar pe mine nu mă interesează asta, m-a distrat nespus. Și asta este suficient.
Trailer
