Related Articles
A fost sărăcie mare în 2024 în ceea ce privește filmele românești dacă două documentare au ajuns să fie nominalizate la marele premiu.
Unul dintre ele este Alice: On & Off, celălalt este Nasty.
🎬 Alice: On & Off – Premisă 📖
Documentarul a fost realizat de-a lungul a zece ani și o urmărește, cu ochi de vultur, pe Alice, o tânără care se izbește de viață ca musca de un zid de beton.
Rămâne însărcinată la 16 ani, se căsătorește rapid, divorțează la fel de repede și se zbate pentru a-și ține în frâu dependența de droguri.
Sunt suficiente detaliile pentru a vă da seama că nu urmează o poveste de viață cu fluturași multicolori și raze strălucitoare de soare.
💭 Alice: On & Off – Comentariu 🍿
Am urmărit genul de documentar care nu doar că-ți pune un nod în gât, dar apoi are grijă să-l strângă puțin câte puțin până la final.
Alice este o fată neglijată de către toată lumea, de la părinți până la sistem, captivă într-o maternitate timpurie și într-o relație cu un bărbat cu 35 de ani mai în vârstă.
🎨 Talentul artistic, sacrificat pentru supraviețuire
În ciuda greutăților îndurate încă din fragedă pruncie, Alice dă dovadă de talent artistic în desenat și pictat.
Doar că suntem în România, locul în care talentul artistic și plata facturilor sunt activități care nu se împacă prea bine.
Așa că Alice este nevoită să-și calce în picioare visurile artistice pentru a supraviețui. Împinsă de sărăcie și de lipsa de sprijin, ajunge să-și exploateze alte talente.
Hai să zic că prestează atât de bine în fața camerei de filmat încât are șanse bune de a pune mâna pe un mandat de senator.
🎥 Stilul de filmare – brutal de sincer
Practic ăsta este tot documentarul, o urmărim pe Alice cum se luptă, simultan, cu dependența de droguri și traumele primite la pachet drept moștenire de familie.
Totul e filmat într-un stil brutal de sincer, fără montaj sofisticat și fără adiții muzicale care încearcă să-ți spună ce trebuie să simți.
Această alegere simplistă este eficientă pentru că te face să iei parte la drama celor trei personaje.
🎭 Personajele-cheie din documentar
Despre Alice deja am pomenit, dar petrecem suficient timp și cu Dorian, tatăl care poate fi chiar bunic fiului său, un tată care nu fuge de responsabilități.
De asemenea, suntem și în preajma lui Aristo, copilul care, la fel ca mama lui, are un start fals în viață, apărând într-o familie dezorganizată fără să aibă vreo vină.
Ce educație să primească puștiul când mă-sa dispare ca măgarul în ceață cu lunile, tac-su abia își târâie picioarele, limbajul pe care-l aude este unul vulgar, iar traiul este unul extrem de modest?
🎥 O așteptare diferită față de realitate
Dacă este să fiu sincer, aveam alte așteptări de la documentar, credeam că va fi unul dur, capabil să mă facă să vărs lacrimi cât bobocii, dar n-a fost cum îmi imaginam.
Da, destinul acestei familii este unul dramatic, însă nu pot spune că prezintă ceva ieșit din comun. Sunt multe astfel de cupluri formate în urma unui copil venit pe neașteptate.
Eu îmi creasem în cap un scenariu demn de Requiem for a dream, dar am zburat prea departe cu gândul.
Aici vedem cum aspirațiile unei adolescente sunt ciuntite de o realitate pe care niciun manual de dezvoltare personală nu te pregătește să o înfrunți.
🏆 Alice: On & Off – Verdict 👍 sau 👎?
Isabela Tent, regizoarea, nu încearcă să înfrumusețeze realitatea pentru a o face suportabilă.
Ea este pe post de Etern (așa cum apar în Eternals din MCU), prezentă în viața celor trei, dar fără a interveni, doar înregistrează evenimentele, nu le influențează.
Ne arată viața așa cum e: grea, repetitivă, uneori lipsită de speranță, alteori luminată de scurte momente de tandrețe autentică între Alice și fiul ei, Aristo.
Producția vorbește despre cum greșelile umane, neglijența familială și lipsa de iubire se transmit, ca un virus, dintr-o generație în alta.
Toate aceste defecte se află în ADN sau sunt consecința contextului social?
Ce nu mi-a plăcut la documentar este lipsa unei finalități. Nu că voiam o fundiță roșie care să împacheteze frumos povestea, ci doar o rezoluție care să aprindă o flacără de speranță că, poate, va fi bine.
Însă a rămas autentic până la final, nu a vrut s-o dea într-o utopie fantezistă, ci a rămas cu rădăcinile adânc înfipte în realitatea urâtă.
🎵 O tușă personală
După ce am văzut documentarul, primul lucru care mi-a venit în minte a fost celebra piesă „Living next door to Alice” a celor de la Smokie, reinterpretată de neerlandezii de la Gompie, care au adăugat celebrul refren „Alice, who the fuck is Alice?”.
Doar că mie acum acel vers extra îmi răsună în cap drept „Alice, where the fuck is Alice?”.
Este un documentar trist care vine ca un semnal de alarmă, suntem atât de blocați într-o lume virtuală în care toți pretindem că „suntem bine” pe social media încât uităm că viața reală nu are filtru roz.
Am să dau o mână de ajutor acestei familii și voi face o comandă de opt tablouri.
(4 / 5)
Trailer
