Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Știți de ce n-am văzut până acum Sneakers? Pentru că am crezut că-i un film despre încălțări sportive. Nici că puteam să mă înșel mai mult.
📖 Premisă
În 1969, doi tineri idealiști, Martin și Cosmo, sparg sisteme informatice și redirecționează bani de la niște conservatori înfocați către cauze liberale.
Unul iese să ia o pizza, iar celălalt e arestat.
Facem un salt de 25 de ani. Martin, interpretat de Robert Redford (All the President’s Men), care pe vremea aia arăta de parcă ar fi băut apă de izvor toată viața, conduce o firmă de testare a securității în San Francisco. Oamenii lui sunt plătiți să spargă bănci și sisteme ca să le găsească vulnerabilitățile.
Vin niște tipi care pretind că sunt de la NSA, îl șantajează pe Martin cu un dosar penal vechi și-l pun să fure o cutie neagră de la un matematician
Pare simplu: intri, furi, ieși. Doar că nu e.
💭 Comentariu
Asta e faza cu filmele vechi: unele îmbătrânesc ca vinul, altele ca laptele la soare. Sneakers le face puțin pe amândouă.
👥 Distribuția face tot
Ce distribuție, mă! Robert Redford, Sidney Poitier, Dan Aykroyd, Ben Kingsley, David Strathairn, River Phoenix și Mary McDonnell.
Mă uitam și mă întrebam cum au reușit să-i bage pe toți în aceeași mașinărie fără să se calce pe picioare.
Și fiecare are locul lui.
Redford e centrul întregii povești. Martin Bishop e fostul hacker idealist care trăiește de 25 de ani sub alt nume și conduce o echipă de oameni care, luați separat, par că n-ar trebui lăsați nici măcar în aceeași cameră.
Nu e cel mai bun la calculatoare, nu aude prin pereți și nici nu vede conspirații peste tot. El e omul care îi ține pe toți împreună, cu calmul și șarmul ăla de Robert Redford care te fac să ai încredere în el chiar și când, obiectiv vorbind, habar n-ai ce face.
Sidney Poitier (In the Heat of the Night) e fostul om CIA și singurul care pare să se întrebe din când în când dacă nu cumva ideile lor sunt complet tâmpite.
Aykroyd (Ghostbusters) e conspiraționistul paranoic care crede că guvernul ne ascultă prin becuri. Omul avea dreptate, dar asta e altă discuție.
Strathairn (Nightmare Alley) e orbul care aude muștele cum fac pișu de la un kilometru distanță și scoate niște replici seci de mori de râs.
River Phoenix (Indiana Jones and the Last Crusade) e Carl, puștiul-minune al echipei, un hacker pe care Martin l-a prins când spărgea sistemul școlar ca să-și modifice notele. Din păcate, actorul avea să moară un an mai târziu.
Mary McDonnell (Dances with Wolves) nu e pusă acolo doar să fie de fațadă, chiar are treabă și o istorie cu Martin, iar Ben Kingsley (Gandhi) joacă răufăcătorul atât de fin și de șmecher încât aproape ții cu el.
Dar adevărata șmecherie nu e că filmul are o distribuție mare, ci că oamenii ăștia chiar par o echipă. Se contrazic, se înțeapă, se completează și fiecare contribuie cu ceva atunci când vine momentul. Nu ai senzația că vezi șapte actori celebri care așteaptă să le vină replica, vezi niște oameni care lucrează de mult timp împreună și au învățat să se suporte.
Și aici e, de fapt, unul dintre marile motive pentru care filmul funcționează atât de bine. Chimia dintre monștrii ăștia sacri – Redford, Poitier, Aykroyd, Kingsley și puștiul River Phoenix – are o naturalețe care astăzi aproape că nu se mai fabrică în cinematografie.
Aici câștigă filmul cel mai mult. Nu prin suspans, nu prin explozii, ci prin plăcerea de a-i vedea pe oamenii ăștia cum gândesc și cum se scot unii pe alții din rahat.
E ca un jaf de bănci, dar cu pixeli și cabluri.
💻 Tehnologia a îmbătrânit. Ideea, nu.
Da, partea cu tehnologia e depășită. Calculatoarele arată de zici că sunt generatoare de curent, monitoarele au rezoluție de cartof și cutia neagră arată ca o amestecătură de memorii RAM și plăci de bază reciclate.
Dacă ești obișnuit cu filmele de azi, unde hackerii sparg Pentagonul din telefon, o să râzi.
Dar filmul nici nu are nevoie ca tehnologia să arate modern. Pentru că partea cea mai bună nu este cum sparg calculatoare, ci cum păcălesc oameni.
Aici intră în scenă ingineria socială. Ce e aia? Arta de a convinge un paznic să te lase unde n-ai voie, de a scoate o informație de la cineva fără să-și dea seama sau de a te preface la telefon că ești cine trebuie.
Și aici Sneakers încă funcționează excelent.
Misiunile nu se rezolvă pentru că apasă cineva foarte repede pe tastatură și apar coduri verzi pe ecran. Se rezolvă prin observație, improvizație și multă vrăjeală inteligentă. Oamenii ăștia trebuie să asculte, să mintă, să joace teatru și să profite de slăbiciunile altora.
Tocmai de asta filmul e atât de plăcut de urmărit. Nu stai să vezi cine trage mai repede, ci cine gândește cu un pas înainte.
Iar subiectul principal e mai actual acum decât era în 1992. Cine controlează informația controlează lumea.
În 1992, lumea se uita la film ca la ceva SF. Acum ne uităm și ne întrebăm de ce naiba nu i-am ascultat pe ăștia mai devreme.
🙂 Un thriller care preferă să te facă să zâmbești
Sneakers e prea curat ca să fie cu adevărat periculos. Aproape nimeni nu moare, nu sângerează și nu suferă. Toți sunt civilizați, poartă costume și vorbesc politicos. E ca un jaf îndrăzneț făcut de contabili. Și știu despre ce vorbesc, pentru că sunt contabil.
Răufăcătorul lui Kingsley e atât de elegant și de calm încât parcă te amenință cu o ceașcă de ceai, nu cu un pistol. Filmul nu are aerul ăla întunecat și murdar al thrillerelor de spionaj adevărate.
Dar, sincer, nici nu cred că vrea să-l aibă.
Farmecul lui vine tocmai din faptul că este relaxat. Nu aleargă nimeni ca nebunul prin trenuri și nu sar mașini în aer. Sunt doar niște oameni inteligenți care încearcă să păcălească alți oameni inteligenți și, de cele mai multe ori, reușesc cu umor.
Asta îl face foarte ușor de văzut, dar îi ia și puțin din tensiune. Rareori simți că lucrurile pot merge cu adevărat foarte rău, iar unele momente sunt atât de cuminți încât parcă filmul refuză intenționat să ridice vocea.
Dacă ești programator sau lucrezi în securitate cibernetică, probabil îl bagi direct la inimă. Dacă vrei doar împușcături, explozii și oameni care sar de pe clădiri, s-ar putea să ți se pară prea cuminte.
🏆 Verdict
Sneakers mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Are o distribuție uriașă, personaje care funcționează excelent împreună și suficientă inteligență cât să nu te trateze ca pe un prost care susține că omul n-a fost pe Lună și că Pământul e plat.
Tehnologia a îmbătrânit și filmul e uneori prea cuminte pentru binele lui. Dar are farmec, are umor și încă spune ceva interesant despre o lume care avea să vină.
Nu e capodoperă. Nu e The Godfather, nu e Pulp Fiction și nici n-o să intre vreodată în conversația despre cele mai mari filme făcute.
Dar e unul dintre filmele alea pe care le descoperi târziu și, după ce se termină, te întrebi de ce naiba ai așteptat atât.
Eu am un răspuns: am crezut că e despre teniși chinezești.
Trailer
