The Night of the Hunter

admin o săptămână ago Horror Thriller Leave a comment

Apărut în 1955, The Night of the Hunter aducea în discuție un subiect considerat tabu la acea vreme.

🎬 The Night of the Hunter – Premisă 📖

Ben Harper (Peter Graves – Airplane!) e condamnat la moarte după ce-a jefuit o bancă.

Dar înainte de a fi capturat de către poliție, a lăsat o ultimă poruncă odraslelor sale.

Să nu spună nimănui unde a ascuns prada de 10.000 de dolari, o grămadă de bani pe atunci.

Intră în scenă reverendul Harry Powell (Robert Mitchum), un „om al Domnului” care are tatuate pe degete cuvintele LOVE și HATE și care seamănă cu diavolul în costum de predicator.

Powell se dă drept salvator, dar în urma lui este o potecă plină de cadavre. El atacă văduve, pentru că le consideră vulnerabile, le golește lada de zestre și apoi le stoarce și trupul de viață.

Se însoară cu văduva lui Ben, având un singur scop: să scoată de la copii unde-s banii. Numai că ăștia mici nu-s chiar atât de naivi.

💭 The Night of the Hunter – Comentariu 🍿

Mai întâi, trebuie să mă spovedesc preventiv, că o să comit niscai păcate verbale.

Filmul este încropit într-un stil destul de amatoricesc, suferind de crize acute de „narecumită”.

Sunt destule secvențe care m-au făcut să exprim un „N-are cum!” cu năduf pentru că imaginile prezentate nu aveau logică, nu se puteau întâmpla în realitate fix așa cum erau prezentate pe ecran.

🌊 Mașina din adâncuri și logica din băltoacă

Grăitor este exemplul mașinii scufundate pe fundul unui râu mâlos, în care lumina abia pătrundea, dar pe care un personaj o vede extrem de clar.

În fine, vorbim de anii ’50, o perioadă în care nu era acordată atât de mare importanță continuității sau logicii într-un film.

🕯️ Coșmarul în versuri și poezie vizuală

Trecând peste acest aspect nefericit, ei bine, dacă Hitchcock ți-a dat fiori, Charles Laughton vine și-ți servește un coșmar învăluit în poezie.

The Night of the Hunter este un thriller cu accente de groază, dar nu sângeroasă, ci psihologică.

Se transformă rapid într-o experiență aparte, cu sclipiri de basm întunecat, o combinație între Grimm și Freud, trecută printr-un filtru expresionist.

Între umbre supradimensionate și fețe luminate teatral, fiecare cadru pare un desen dintr-un roman ilustrat pentru copii mari și tulburați.

👁️ Mitchum – între sfințenie și demonie

Cel mai mare plus al filmului este Mitchum, el joacă un personaj care-ți va bântui visele, transformându-le în coșmaruri.

Reverendul cu voce blândă și ochi de lup flămând reușește performanța rară de a fi, în același timp, comic, terifiant și profund mitologic.

E genul de personaj care te face să nu mai ai încredere în nicio figură autoritară cu Biblia în mână. Asta dacă mai ai încredere în popi cu crucea într-o mână și cutia milei în cealaltă.

Privirea lui de lup diabolic abia scăpat într-o turmă de oi contrastează enorm cu citatele din scriptură care, deși vorbesc despre lucruri pozitive, capătă o altă semnificație știind ce hram poartă Powell.

Acesta îți aruncă un zâmbet larg și cald, de simți că bați la porțile raiului, iar în minutul următor tună și fulgeră de ai impresia că Dante te-a invitat la o plimbare prin cercurile iadului.

👶 Inocența contra întunericului

Când cei aflați în colimatorul lui sunt niște copii inocenți, aura lui demonică, una deja gâtuitoare, capătă o amploare și mai mare.

Copiii (John și Pearl) aduc o doză de inocență și groază pură. Fuga lor pe râu e una dintre cele mai frumoase secvențe de poezie vizuală din istoria cinematografiei americane.

Căprioare, broaște, lună, vânt și un monstru care vine pe cal, în depărtare. E cumva western? Horror? Alegorie biblică? Răspuns: toate deodată.

🎥 Regia care a atins perfecțiunea o singură dată

Regizorul Laughton, în singura lui încercare de regie, face ce alții nu reușesc în zece filme: creează un univers propriu, în care pericolul plutește, neînduplecat, ca o rugăciune spusă de cineva care vrea să te sugrume.

Filmul e lent, dar intens, ca un verset rostit de cineva care nu crede nici în Dumnezeu, nici în oameni.

Fiecare cadru e gândit ca o sculptură în frică. De la siluetele care se proiectează amenințător pe pereți și până la celebra scenă subacvatică, e imposibil să nu apreciezi partea artistică a filmului.

🏆 The Night of the Hunter – Verdict 👍 sau 👎?

Să faci în 1955 un film în care personajul principal abuzează niște copii? Chiar dacă nu sexual, abuzul tot abuz rămâne. Ăsta da curaj.

Nu are pic de sânge la vedere, nu este violent fizic în mod direct, dar e genul de film care pare invocat dintr-un coșmar religios.

E o fabulă sinistră despre bine și rău, spusă cu atâta stil încât te simți vinovat că-ți place. De ce? Pentru că e frumos ca o crimă ritualică filmată de un înger beat.

Nu am săpat mai adânc în simbolismul scenariului, pentru că ar necesita o analiză separată.

Sunt niște juxtapuneri între biblic și real care dau de gândit atât celor care dorm cu crucifixul sub pernă, cât și celor care strâmbă din nas la auzul cuvântului Dumnezeu.

Și cred că abordează și statutul femeii în societatea de atunci, un statut care o reducea la rolul de supusă a bărbatului, incapabilă să se descurce singură.

Eu am să duc la curățat opt păpuși vechi pe care le-am găsit în pod, nu se știe niciodată la ce vor fi folositoare.