Los ojos de Julia

Los ojos de Julia este produs de Guillermo del Toro, așa că trebuie să fie ceva de capul lui, nu?

🎬 Los ojos de Julia – Premisă 📖

Povestea începe cu moartea suspectă a Sarei, sora geamănă a Juliei.

Poliția zice că e sinucidere, dar Julia (Belén Rueda – Durante la tormenta) simte că nu ar fi deloc așa.

Își ia soțul de guler, pentru că el nu prea vrea, și cei doi pornesc spre casa surorii decedate pentru a investiga.

Și pentru că n-ar fi thriller dacă protagonista ar fi liniștită și sănătoasă, Julia suferă de o boală degenerativă a ochilor.

În timp ce anchetează circumstanțele morții surorii ei, începe să piardă vederea și, odată cu ea, siguranța propriei percepții.

Dovezile că Sara nu și-a pus capăt zilelor încep să se adune, unele dintre ele furnizate de o vecină. Și ea, la rândul ei, oarbă.

Băi, ce naiba? Nici la Cernobîl, după explozie, nu erau atâtea cazuri de oameni nevăzători ca în acest film.

Apropo, nimeni n-o crede când spune că e ceva necurat la mijloc.

💭 Los ojos de Julia – Comentariu 🍿

Spaniolii au un talent aparte: când fac horror, nu le iese doar cu sperieturi, ci cu atmosferă, tensiune și o doză de melodramă care îți înfige unghii reci în ceafă.

În cazul de față, rezultatul este o combinație între thriller detectivistic și horror psihologic: femeia care nu mai vede, dar simte că o pândește cineva.

Și acel cineva este invizibil pentru toată lumea, dar mai ales pentru ea. Invizibil fizic, dar foarte prezent ca senzație.

E un film care se bazează pe tensiunea creată de amestecul dintre orbire și obsesia privirii, cu multă ironie amară: să cauți adevărul fix când nu mai vezi nimic.

Nu vă așteptați la un mister greu de pătruns, încă din start știm clar că umbra fantomatică este reală, nu doar o plăsmuire a unei imaginații bogate.

Așadar, Julia nu are mintea fracturată, ci chiar este urmărită de cineva care vrea. Dar ce? Nimeni nu știe.

🎥 Atmosfera și regia

Regizorul, Guillem Morales, știe să construiască atmosfera: lumini reci, coridoare lungi, camere întunecoase unde umbrele au mai multă personalitate decât personajele secundare.

Într-un fel, filmul seamănă cu un coșmar gândit să te facă să-ți dai seama că frica nu e în monștri, ci în detalii: o ușă întredeschisă, un scaun care scârțâie, un om care e acolo… dar nu-l vezi.

Sunt secvențe care îți dau senzația că îți respiră cineva chiar în ceafă. Chiar dacă nu vezi nimic, modul în care camera se mișcă îți spune că protagonista nu e singură.

Seamănă cu suspansul făcut celebru de Hitchcock, dar aici are un strop de savoare latină.

🌟 Belén Rueda – regina suspansului spaniol

Dacă există un Oscar pentru „cea mai terorizată față într-un film spaniol”, Belén Rueda ar trebui să aibă deja colecție.

Are un talent aproape paranormal de a transforma orice fel de panică în tragedie uriașă.

În Los ojos de Julia, trece prin toată paleta: suspiciune, isterie, durere, orbire, disperare.

În plus, filmul o pedepsește continuu: camera e lipită de ea, o lasă fără aer, îi fură lumina din ochi și îi cere să ducă tot filmul în spate.

E genul de rol în care, dacă actrița n-ar fi fost bună, filmul s-ar fi prăbușit în melodramă ieftină.

Dar Rueda reușește să-l ridice, chiar dacă scenariul are momente în care îți face prea des cu ochiul.

🌀 Thriller + horror psihologic = cocktail reușit

Punctul forte al filmului nu e neapărat „cine e criminalul”, căci în fond e o poveste destul de clasică: femeie vulnerabilă, un urmăritor nevăzut, o revelație violentă. Forța lui stă în felul cum pune spectatorul în pielea Juliei.

Când ea începe să-și piardă vederea, camera o urmează: focusul se estompează, contururile devin neclare și, pentru câteva secunde, chiar ai senzația că nu mai vezi nici tu. E un truc simplu, dar funcționează.

De fapt, filmul seamănă mai mult cu un rollercoaster emoțional decât cu un horror clasic.

Te ține în tensiune, îți dă două-trei sperieturi bune, dar în același timp are un strat de melodramă romantică și tristă: relația Juliei cu soțul ei, încercările ei disperate de a-și păstra independența, frica de a ajunge oarbă și dependentă.

🔊 Sunetul – personajul invizibil

Un horror care se respectă nu trăiește doar din umbre și cadre întunecate, ci și din felul în care îți bântuie urechile.

Los ojos de Julia știe asta și își construiește multe momente de tensiune prin sunet.

Pași pe care doar îi auzi, uși care trosnesc mai apăsat decât ar trebui, șoapte aproape imperceptibile care par să vină din spatele tău, iată tehnicile folosite pentru a naște o paranoia demnă de un conspiraționist care se respectă.

De multe ori, liniștea e cea care apasă cel mai tare. Când filmul taie brusc muzica și lasă doar respirația Juliei, parcă te trezești și tu că îți ții aerul în piept.

Nu-i nevoie de orchestră bombastică, doar de mici scârțâituri și ecouri care îți dau senzația că ești pândit în propria-ți casă.

⚠️ Minusuri și clișee

Ca orice film de gen, Los ojos de Julia nu scapă de câteva hibe.

Se întinde mai mult decât ar trebui, iar după un anumit punct ai impresia că filmul îți tot repetă același truc.

Iar identitatea celui care îi dă târcoale Juliei, poftind la ochișorii ei, este dezvăluită într-un mod deloc ceremonios, ba chiar destul de grosier, fără eleganță sau subtilitate.

Din acel moment, de la jumătate încolo, filmul pierde din intensitate și devine doar o călătorie până la capăt de linie, trecând prin toate stațiile narative deja bătătorite.

Deși are un deznodământ decent, nu e la fel de puternic ca suspansul de până atunci. E genul de film în care drumul e mai bun decât destinația.

🏆 Los ojos de Julia – Verdict 👍 sau 👎?

Am văzut un thriller psihologic cu ceva accente horror, care se bazează pe tensiunea vizuală și senzația aia de neliniște care se strecoară în stomac, lângă șaorma nedigerată.

Nu ajunge la nivelul de poezie întunecată din filmele lui Del Toro, dar reușește să se strecoare în galeria horror-urilor spaniole solide.

E mai degrabă o experiență senzorială decât un horror clasic. Te face să simți ce înseamnă să fii orb într-o lume plină de umbre. Și când te ridici de pe canapea, îți vine să aprinzi toate becurile din casă.

Are câteva scene care îți rămân în minte și demonstrează încă o dată că horror-ul spaniol nu se joacă: când îți spune că cineva e în cameră cu tine, poți să pariezi all-in că nu ești singur.

Eu mă duc să cumpăr șapte becuri economice, să fiu sigur că nu are cum să se stingă lumina din senin.