Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Kwaidan este o antologie japoneză de horror (aici e discutabil), apărută în 1964 și durează trei ore.
🎬 Kwaidan – Premisă 📖
În 1964, Masaki Kobayashi, deja recunoscut pentru Harakiri și Samurai Rebellion, decide să ia o pauză de la dramele istorice violente.
Așa că filmează patru povești de groază din folclorul japonez, adaptate după scrierile lui Lafcadio Hearn.
Nu are sens să mă apuc să le povestesc în această secțiune, pentru că aș lungi inutil acest capitol, așa că voi trece direct la comentariu, unde voi diseca, pe rând, cele patru capitole.
💭 Kwaidan – Comentariu 🍿
1. The Black Hair
Un samurai sărac își părăsește soția iubitoare pentru o căsătorie avantajoasă social.
Noua viață e un dezastru emoțional: soția „de rang” e rece, iar el realizează că a schimbat afecțiunea sinceră pe o formă goală.
Se întoarce după mulți ani la prima soție, care îl primește cu blândețe.
🖼️ Imaginea
Această antologie are mai mult de 60 de ani de la apariție, dar imaginea este magnifică. Rar mi-a fost dat să văd peisaje atât de frumoase și viu colorate.
Kobayashi umple ecranul de ocru, maro ars și negru lucios, iar ecranul pare o fereastră deschisă direct în peisajul natural nipon.
Camera rămâne statică, lăsând cadrele să respire, nu se grăbește nicăieri, așa că ai timp să te delectezi cu imaginea lipsită de filtre digitale.
Casa veche e plină de umbre care par țesute din păr. Când „părul” prinde viață, nu e un efect horror de tip „boo!”, ci o încetinire a realității.
🔮 Simboluri
În cultura japoneză tradițională, părul e legat de vitalitate, frumusețe, dar și de prezența sufletului.
Când îl găsești intact după ani, înseamnă că sufletul încă e acolo… și nu e fericit. Dar nu mai insist, să nu despletesc surpriza.
💔 Impact
Nu e doar o poveste de dragoste neîmplinită. E o parabolă despre cum o alegere egoistă te poate bântui literal.
Și e cu atât mai crudă cu cât nu-ți dă timp să reacționezi, doar să vezi ce ai pierdut.
2. The Woman of the Snow
Doi tăietori de lemne sunt surprinși de o furtună de zăpadă. În coliba lor intră yuki-onna, spiritul zăpezii.
Îl ucide pe cel bătrân, dar îl cruță pe cel tânăr cu condiția să nu spună nimănui ce a văzut.
Ani mai târziu, acesta își întemeiază o familie cu o femeie blândă, iar într-o seară de iarnă, povestea iese pe gură. Și cuvintele au preț.
🖼️ Imaginea
Totul e albastru rece și alb strălucitor. Decorurile sunt evident artificiale, în cer sunt ochi uriași și culorile sunt nenaturale.
Tocmai aceste alegeri artistice imprimă poveștii un aer de basm. Pentru că este un basm.
Interiorul casei e cald, galben-portocaliu, un contrast brutal cu exteriorul.
Când adevărul e rostit, căldura se stinge, iar lumina se schimbă instant.
🔮 Simboluri
Aici, iarna friguroasă nu este doar un anotimp, ci instanță judecătorească. Nu uită, nu iartă.
În folclorul japonez, a încălca un jurământ dat unei entități supranaturale e o crimă mai mare decât a ucide. Restul este lesne de imaginat.
💔 Impact
Aici groaza e în cuvânt. Povestea stă pe muchie de cuțit. Știi că orice vorbă rostită în plus îl va costa scump pe protagonist.
Aștepți cu înfrigurare deznodământul pentru că este clar că își va da drumul la gură. Nu este vorba de dacă, necunoscuta e când.
E horror psihologic, dar filtrat printr-o poezie vizuală care te face să simți frigul.
3. Hoichi The Earless
Hoichi e un lăutar orb care cântă epopeea bătăliei de la Dan-no-ura. O face atât de frumos încât morții îl cheamă să le cânte în fiecare noapte.
Călugării îl protejează scriindu-i sutre pe tot corpul, dar… uită de urechi.
🖼️ Imaginea
Este cel mai opulent episod: aur, roșu, decoruri desenate ale mării verzi-albastre cu corăbii fantomă.
Cadrele de luptă sunt ca niște picturi medievale animate. Templul e filmat ca o fortăreață de lemn în care spațiul și umbra devin parte din poveste.
🔮 Simboluri
Aici m-a pierdut pe traseu, pentru că nu sunt nici pe departe expert în cultura japoneză, așa că a trebuit să mă documentez pentru a pricepe ce era cu acele tatuaje.
Nu sunt tatuaje, ci Sutra Inimii, eu știam de altă sutră. Este folosită pe post de armură. Dar, precum călcâiul lui Ahile, și aici există un punct vulnerabil.
💔 Impact
Scena urechilor (că de asta are Hoichi supranumele The Earless) e brutală, dar nu grotescă gratuit.
E un amestec de oroare și respect, pentru că și morții au codul lor de onoare. E o tragedie prezentată cu solemnitatea unui ritual.
Deși este capitolul care mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că este foarte lung, de aproximativ o oră, are o scenă care m-a prins pe picior greșit.
Am rămas impresionat de originalitatea ei demonstrată de felul în care este schimbată perspectiva personajelor. Recunosc că m-a surprins atât de mult încât l-am invocat pe Michiduță.
4. In a Cup of Tea
Un samurai vede chipul unui bărbat în apa sa, chiar dacă titlul menționează ceaiul. Bea și bărbatul apare în carne și oase, provocându-l.
Povestea rămâne neterminată, atât în sursă, cât și în film. Kobayashi transformă asta în metafilm: vedem cum scriitorul e întrerupt, cum paznicii lui devin parte din poveste și cum finalul rămâne suspendat.
🖼️ Imaginea
E cel mai simplu episod vizual, dar și cel mai jucăuș. Verdele lichidului devine portal. Casa e un spațiu gol în care umbrele se preling ca spiritele.
🔮 Simboluri
Cum capitolul trei s-a întins prea mult, acestuia din urmă nu i-a mai rămas prea mult timp de dezvoltare.
Așa că totul este pe repede înainte, iar simbolismul are puțin de suferit, dar este prezent la datorie.
De la lichidul vital, care este și o oglindă a sufletului, până la povestea neterminată, capitolul final ne oferă o porție bună de misticism japonez.
💔 Impact
Nu e cel mai înfricoșător episod, dar e cel mai meta: te lasă să pleci cu întrebarea „Ce s-ar fi întâmplat dacă…?”.
O încheiere care îți întoarce privirea spre celelalte episoade și îți spune: „Și alea ar putea continua”.
🖌️ Analiza comună
Acum, că le-am comentat pe fiecare în parte, am să le fac pachet și voi continua la comun, că altfel mă întind mai mult decât îmi este plapuma.
Regizorul construiește aceste povestioare ca pe niște tablouri vii, fiecare în decoruri pictate manual, cu culori simbolice, cadre compuse matematic și un ritm deliberat, de parcă timpul însuși s-ar dilata ca să lase fantomele să-și facă treaba.
Nu este chiar horror încât să ți se zbârlească părul în cap, însă fiecare episod are momentul lui de final care contribuie la clasificarea lui Kwaidan drept film de groază.
Nu are jump-scare-uri ieftine și nici nu se ascunde după efecte speciale. Te atacă lent, estetic, ca o otravă frumos mirositoare.
🎨 Estetica
Kobayashi refuză realismul. Decorurile sunt construite în studio, iar cerurile pictate au culori imposibile.
Nu vrea să ne păcălească, vrea să ne prindă într-o lume care nu există decât pe peliculă.
Este un tip de artificialitate conștientă, ca în teatru, unde publicul acceptă convenția și se lasă purtat de val.
🎼 Sunetul – Când muzica devine spațiu
Coloana sonoră folosește zgomote ambientale și instrumente tradiționale pentru a crea tensiune.
În loc să puncteze teama cu note ascuțite, muzica o lasă să plutească: scârțâit de lemn, șuierat de vânt, sunet de shamisen (un fel de lăută japoneză) care dispare în tăcere.
Spre exemplu, în Hoichi, tobele devin inimă de bătălie, iar în Femeia zăpezii, liniștea e aproape un instrument în sine.
⏱️ Ritmul – Răbdarea ca armă
Filmul e lent, dar nu inert. Nu simți că trec trei ore, pentru că nu ai timp să te plictisești.
Dacă era aceeași poveste, da, la un moment dat intervenea plictisul, dar așa parcă urmărești un serial horror cu episoade care nu au legătură între ele.
🔍 Temele comune
Deși sunt patru povești diferite, ele împart câteva teme comune, din câte am putut să-mi dau seama.
– Pactul – fiecare poveste are un contract nespus, iar încălcarea lui atrage pedeapsa.
– Memoria – fie că e părul, iarna sau cântecul, tot ce s-a întâmplat rămâne agățat undeva și se întoarce.
– Natura – nu ca decor, ci ca personaj activ, judecător și executor.
– Privirea – a vedea prea mult sau a nu vedea deloc sunt la fel de periculoase.
📜 Contextul cultural
În Japonia anilor ’60, Kwaidan a fost un proiect uriaș ca logistică și buget.
Cinematografia japoneză trecea atunci printr-o perioadă de efervescență, cu două direcții clare.
Pe de o parte, era tradiționalismul rafinat al marilor maeștri (Mizoguchi, Kurosawa, Kobayashi).
Pe de altă parte, venea valul de tineri regizori care formau ceea ce critica numea „Noul Val Japonez” (Nagisa Ōshima, Shōhei Imamura, Masahiro Shinoda), mai radicali în formă și conținut.
Kobayashi nu se alătură Noului Val, dar preia de la acesta curajul formal și atenția pentru construcția vizuală ieșită din tiparele realismului.
Influența teatrului Noh și Kabuki este evidentă: mișcările lente, codificate ale personajelor, decorurile pictate și cromatica intenționat artificială creează o lume suspendată, în afara timpului.
Publicul japonez era deja obișnuit cu acest tip de teatralitate vizuală, dar pentru spectatorii occidentali Kwaidan a fost o revelație exotică.
Filmul a câștigat Premiul Special al Juriului la Cannes în 1965 și a consolidat ideea că, în sfârșit, cinema-ul japonez poate concura cu marile opere europene în plan vizual și intelectual.
A rămas un reper pentru horror-ul de artă, influențând regizori de la Kiyoshi Kurosawa până la Guillermo del Toro.
🏆 Kwaidan – Verdict 👍 sau 👎?
E un muzeu al groazei lente, unde fiecare sală vizitată e o poveste și fiecare poveste e o pedeapsă.
Nu te va face să sari de pe canapea, dar te va face să te uiți mai atent în ceaiul tău, să simți frigul dintr-o amintire și să te gândești de două ori înainte să spui un secret.
E un horror care nu se consumă, ci se meditează.
Ca un mic clasament, 1, 2, 3 și 4 ar fi ordinea mea în ceea ce privește gradul de satisfacție.
Văzut împreună cu Onibaba, oferă o experiență cinematografică aparte.
Mă duc să mă tund de opt ori, să fiu sigur că nu o să-mi mai crească părul atât de mult, pentru că părul lung este primejdios.
Pff, cât de comunist a sunat asta, dar mă refeream la cu totul altceva.
(4 / 5)
Recenzie video
Trailer
