Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2015
Ungaria lovește din nou la Oscar cu Son of Saul, un film plasat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
📖 Premisă
Saul (Géza Röhrig) e un evreu maghiar în Auschwitz. Face parte din Sonderkommando, ăia care își ajută prietenii să intre în camerele de gazare, apoi îi scot și îi bagă în cuptoare.
O meserie de vis, nu? Până când găsește cadavrul unui băiat. Și, din motive pe care nici el nu le poate explica bine, decide că ăla e fiul lui.
Și că trebuie să-i facă o înmormântare evreiască adevărată. Cu rabin, rugăciuni și mormânt în pământ. În condițiile în care în lagăr îi ard pe toți ca pe lemne de foc.
De aici încolo, Saul face ce face orice tată disperat: se târăște prin iad cu un cadavru sub braț, minte, fură, negociază cu alți prizonieri, totul ca să spună un Kadiș.
💭 Comentariu
🎥 Imersiune totală
László Nemes, regizorul, a făcut ceva ce puțini încearcă: te bagă cu forța în capul lui Saul. Să nu credeți că avem parte de un film despre Holocaust în care ai planuri generale cu trenuri, garduri și soldați nemți mustăcioși.
Nu, camera e lipită aproape tot timpul de fața lui Saul. El aleargă, tu alergi. El respiră greu, tu simți că nu mai ai aer. El vede un cadavru, tu vezi doar spatele lui și o bucată din ce e în fața lui.
Iar asta e genial, de fapt. Pentru că Nemes nu vrea să-ți arate grozăviile în toată splendoarea lor regizorală.
Vrea să simți ce simte un om care le vede în fiecare zi: nu mai e șocat, nu mai are repulsie, are doar o oboseală cosmică și o singură obsesie.
E un film despre un om care face ceva complet irațional (să salveze un cadavru în loc să încerce să scape), pentru că asta îl mai ține în viață ca om.
Nu știi niciodată sigur dacă băiatul e chiar fiul lui sau dacă Saul doar are nevoie să creadă asta ca să nu o ia razna complet.
🎯 Stil care te ține captiv (și te enervează)
Tehnica aia cu imaginea neclară în fundal, cu focalizarea doar pe el și restul estompat? La început m-a enervat.
Ziceam: „Ce-i cu asta, n-au avut bani de obiective bune?”
Chiar am crezut că mi s-au schimbat dioptriile în timp ce mă uitam la Son of Saul, pentru că nu vedeam mai nimic clar.
Dar după un timp mi-am dat seama că este intenționat. Vrei să vezi ce se întâmplă în fundal? Nu poți.
Exact ca în realitate: când ești în mijlocul coșmarului, nu ai timp să privești peisajul. Efectul e claustrofob, sufocant și fix ăsta e scopul.
Asta nu înseamnă că o să și laud excesiv acest stil de filmare. E artistic, e imersiv, dar la un moment dat a început să mă deranjeze fizic.
După 30 de minute simțeam că mi se încrucișează ochii. Adică, înțeleg intenția, dar poți să faci același efect și cu cadre mai puțin generatoare de migrene.
Creierul meu a cedat, mi-a dat o durere de cap, parcă să-mi atragă atenția: „Boss, ai ochelari pe nas, de ce dracu’ văd în continuare în ceață? Du-te la oftalmolog.”
Regizorul a sărit calul aici, parcă a vrut să-i chinuie și pe spectatori, nu doar pe Saul.
Și mai e ceva: sunetul. Nu vezi tot, dar auzi tot. Țipete, ordine urlate, zgomot de uși, foc, pași. E haosul ăla constant care nu te lasă să respiri nici când imaginea e „liniștită”.
🎭 Un actor care spune tot fără să spună nimic
Actorul principal e tulburător de bun. Nu face mare lucru. Adică, stă și se uită. Fuge și se uită. Gâfâie și se uită.
Dar privirea aia face cât o mie de replici scrise de un dramaturg disperat. E gol pe dinafară, dar pe dinăuntru fierbe. Și nu zice prea multe. Când zice, te zgârie pe creier.
🔥 Teroarea care te lovește direct în stomac
Și acum hai să vorbim despre chestia care m-a ținut cu ochii beliți și cu stomacul strâns ca după o cină la o cantină închisă de DSP: teroarea.
Pentru că uite care e faza: membrii Sonderkommando erau, pe hârtie, „privilegiați”. Sună ca o glumă proastă, nu? „Privilegiați” în Auschwitz.
Adică nu mureau imediat ca restul. Erau lăsați în viață câteva luni, poate un an, să facă treaba murdară.
Dar ce fel de „privilegiu” e ăla în care stai toată ziua să scoți cadavre din camerele de gazare, să le smulgi dinții de aur, să le bagi în cuptoare, iar mâine poate ești tu în locul lor?
Filmul nu-ți explică asta ca la școală, dar îți arată. La un moment dat, un ofițer se uită puțin prea atent la Saul. O secundă. O fracțiune de secundă. Și simți cum ți se oprește inima.
Pentru că știi ce urmează dacă i se pare ceva suspect. Nu proces, nu anchetă, nu avocat. Un glonț în ceafă și apoi direct în cuptor, în timp ce colegii lui îi scot pantofii. Asta e „siguranța” lor: o zi în plus de muncă silnică între cadavre.
🪦 Realitatea pe care nu vrei s-o vezi
Și ce m-a uimit e că Nemes nu s-a sfiit să arate. Da, e blurat în jurul lui Saul, recunosc. Dar blurat nu înseamnă invizibil.
Vezi mormane de trupuri goale. Oameni care acum câteva zile erau vii, poate chiar sperau. Acum sunt grămezi de carne flască, târâte de picioare și mâini ca niște saci de cartofi.
Fără demnitate, fără o vorbă bună, fără o mână care să le închidă ochii. Aruncate direct în flăcări.
Și imaginează-ți că Saul și ai lui sunt cei care fac asta. Zi de zi. Oră de oră. Știind că orice mișcare greșită înseamnă același tratament.
Cum naiba poți să dormi noaptea? Cum poți să mai crezi în ceva după ce ai văzut o mie de oameni cum intră într-o cameră și ies niște leșuri? Răspunsul e simplu: nu poți.
De asta Saul e rupt pe dinăuntru. De asta se agață de un copil mort ca de o plută. E singurul lucru care-l mai face să se simtă om. Pentru că în lagărul ăla, umanitatea e o marfă mai rară decât pâinea.
🧠 Impactul asupra ta ca spectator
Și uite cum teroarea aia te lovește și pe tine, spectatorul. Pentru că la un moment dat nu mai vezi cadavrele alea ca pe niște statistici. Vezi o mână, un picior, o față care încă are o expresie.
Așa că da, te doare capul de la focusul ăla strâns. Dar poate e mai bine așa. Poate dacă vedeai totul clar, nu mai puteai să dormi o săptămână.
Iar Nemes, șmecherul, a găsit calea de mijloc: îți arată destul cât să-ți facă rău, dar nu atât cât să-ți provoace leșin.
E un echilibru pervers. Și pentru asta merită respect. Chiar dacă mi-aș fi dorit să nu existe aceste imagini deloc în mintea mea. Dar există. Și nu pleacă prea curând.
🎬 Oboseala tematică
Acum, între noi fie vorba, câte filme despre al Doilea Război Mondial să mai câștige Oscar?
Parcă e singurul eveniment istoric care contează la Oscar. Nici nu are rost să mă apuc să le înșir, pentru că sunt foarte multe. De la Schindler’s List până la The Counterfeiters și de la Life is Beautiful până la The Zone of Interest, toate despre Holocaust.
Și uite că a venit și Son of Saul și a luat Oscarul pentru film străin. Păi normal, era rândul lui. Dacă și românii ar fi fost deștepți și ar fi făcut un film despre evrei în lagăre, ar fi luat și ei Oscar.
Nu zic că nu e un film bun. Dar există și alte tragedii în lume. Genocidul din Rwanda, dictaturile din America Latină și câte și mai câte.
Dar nu, domnule, trebuie să tot batem toba pe naziști. Istoria e plină de regimuri la fel de sinistre.
Devine obositor. E ca și cum ai mânca numai pizza cu ananas în fiecare zi. La început e interesant, după a zecea oară îți vine să arunci feliile în toate direcțiile.
🏆 Verdict
Son of Saul îți arată disperarea pură și cum poate un om să fie atât de frânt încât să considere o înmormântare mai importantă decât propria viață.
Pierde câteva puncte pentru lipsa de imaginație, m-am săturat de filme despre Holocaust premiate la Oscar.
În plus, stilul ăla vizual mi-a dat dureri de cap.
Dar în rest, e o experiență sufocantă și crudă.
Trailer
