Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Deși este o listă ridicolă, pentru că mai e mult până departe, în Topul celor mai bune filme ale secolului 21 se regăsește Mulholland Dr. pe un loc fruntaș.
🎬 Mulholland Dr. – Premisă 📖
Totul începe cu o femeie care scapă dintr-un accident de mașină pe drumul Mulholland, noaptea, în Los Angeles.
Jucată de Laura Harring, supraviețuitoarea e frumoasă și misterioasă, dar și amețită, fără memorie.
Cu chiu, cu vai, se ascunde ca o pisică speriată într-un apartament gol.
În scenă apare altă femeie, Betty (Naomi Watts – Birdman), o tânără ingenuă, sosită dintr-un orășel canadian ca să devină actriță la Hollywood.
Cele două se întâlnesc și se împrietenesc rapid, unite de o soartă deloc favorabilă. Una nu știe cine e, cealaltă nu știe în ce lume a intrat.
Rita vrea să-și afle identitatea reală, iar Betty dă audiții pentru a obține rolul mult râvnit care s-o aducă în lumina reflectoarelor din Cetatea Filmului.
Pare o poveste simplă la prima vedere, dar să nu uităm că scenarist și regizor e David Lynch. La el totul e complicat.
💭 Mulholland Dr. – Comentariu 🍿
Nici nu știu de unde să pornesc. Cu sfârșitul sau cu începutul? Sau invers?
Hai că mi-a suflat Lynch în gură și m-am molipsit de la el să scriu în dodii, să vă bag în ceață.
Dar nu-i problemă, așa este și filmul.
🕰️ Prima oră: visul care pare normal
Primele 60 de minute sunt bizare. Nu pentru că s-ar întâmpla ceva ieșit din comun, dimpotrivă, pentru că nu este nimic ciudat în scenele care se derulează pe ecran.
Mă uitam la două femei tinere care căutau împreună adevărul. Numele, identitățile, visele.
După ce trece prima oră, se dezlănțuie apocalipsa narativă. Fiecare întrebare naște o alta și fiecare clipă pare decupată dintr-un vis în care logica e o glumă.
Pe măsură ce firul se destrăma, am fost târât printr-un Hollywood fals, colorat, violent, erotic, ciudat, o lume unde iluziile și disperarea se prind într-o horă de nebunie, orchestrată de David Lynch cu o cruzime poetică.
Mulholland Dr. e filmul în care un drum real duce spre o lume care nu există, iar o poveste de dragoste se transformă într-un coșmar al vinovăției, geloziei și eșecului.
E un puzzle, dar nu are soluție facilă. Sau nu are deloc, în funcție de cât de mult pricepi din el.
De câte ori credeam că am înțeles ceva din film, primeam o palmă de răsunau codrii, care mă trezea la realitate și eram nevoit să o iau de la capăt cu rezolvarea misterului.
Fiscaliza-v-aș borcanul cu gem dacă vă mint când mărturisesc că la prima vizionare, acum mulți ani, când eram încă un puștan ignorant, n-am înțeles nimic. Nimic în sensul frumos al cuvântului. Eram fascinat, dar complet pierdut.
Nu știam dacă privesc un vis, o amintire, o halucinație, un iad cinematografic sau dacă Lynch a decis să-mi mute creierul într-o altă dimensiune fără să mă întrebe.
Acum s-a schimbat situația, m-am maturizat, mintea e mai coaptă, așa că am privit filmul cu alți ochi. Bine, nici acum nu l-am înțeles pe deplin, dar măcar am putut să-l simt.
Într-adevăr, nu părea cine știe ce în actul întâi, mă uitam la o înșiruire de scene banale, dar eram convins că-i ceva în neregulă.
🌈 Culorile care vorbesc
Am observat din prima omniprezența culorii roșii, cred că 99 de cadre din 100 aveau în componența lor roșul în diverse nuanțe, de la roz stins până la burgund.
Roșul seduce și distruge, este un semn clar de pericol, dar nu știi de unde va veni și sub ce formă se va manifesta.
Pentru Lynch, culorile sunt un limbaj secret. Aici nu este vorba doar despre roșu. Deși nu atât de prezent, să fiți atenți și la albastrul care minte și promite. Sau promite și minte.
Fiecare culoare e o stare de spirit, o emoție desenată cu precizie chirurgicală. Nu mai insist pe ele, că nu-s pictor să vorbesc o săptămână despre acest subiect, dar ele joacă un rol extrem de important în găsirea soluției finale.
🔮 Simboluri peste tot
Nu doar paleta coloristică iese în evidență, Lynch presară foarte multe simboluri în film și ne lasă să ne descurcăm singuri în interpretarea lor.
Nimic nu e întâmplător: un perete, o rochie, o lumină care cade ciudat pe o față, toate sunt semne.
Unele sunt plasate la vedere, deloc subtil, altele sunt ascunse foarte bine, încât nici cel mai bun lunetist nu ar reuși să le găsească, și am și inventat câteva, din dorința de a da sens unor frânturi de gânduri.
Începusem să număr cămășile roșii ale dansatorilor, să fac scheme cu locul lămpilor, să mă uit pe toți pereții la fel și fel de fotografii și câte și mai câte.
Eram convins că Lynch se joacă în permanență cu mintea privitorilor și că trebuie să fiu atent la orice.
Bun, și care e treaba cu filmul?, ați întreba, nerăbdători să ajung la partea suculentă.
Nici nu știu dacă pot fi numite spoilere sau doar simple interpretări personale, dar o să mă străduiesc să aștern pe foaie ce am priceput din Mulholland Dr.
În mod cert, filmul nu este despre logică. E mai mult despre emoția confuziei. Despre cum se simt rușinea, vinovăția, dorința neîmplinită, respingerea. E despre visul de a fi cineva și durerea de a descoperi că nu ești.
🎞️ Hollywood – visul care devorează
Ce m-a frapat la Mulholland Dr. e felul în care Lynch vorbește despre Hollywood ca despre un coșmar al speranței.
Și o face fără să se teamă că va ofensa pe cineva din această industrie plină de sclipici la suprafață, dar în interior o cocină atât de infectă încât nici porcii porci nu s-ar bălăci în ea.
Toată lumea vrea să răzbească acolo, să ajungă vedete, dar puțini înțeleg că visul de a deveni cineva se hrănește din distrugerea altora. E o industrie care îți promite că vei fi special, dar te înghite dacă nu reziști.
Iar Betty e victima perfectă. Vine cu ochii mari și suflet curat, dar sfârșește zdrobită de eșec, umilință și iubire neîmpărtășită.
Când ești la început, nu contează talentul, nu cu el treci în etapa următoare, contează cât ești dispus(ă) să sacrifici, uneori chiar din propriul trup.
🌃 Orașul iluziilor
Los Angeles-ul strălucește fals, ca un diamant de plastic. Pe străzile lui, nimeni nu e cine pare. E un loc în care visul e doar o mască deformată, iar zâmbetul fals este folosit pe post de armă.
Cei care vin acolo cred că se duc în rai, dar ceva, într-un colț de ecran, îți amintește că e totuși un drum care te aruncă în prăpastie. E doar o iluzie.
🎤 Clubul Silencio
Nu doar tu, ca privitor hipnotizat, ajungi la concluzia asta, chiar filmul ți-o spune: nu există orchestră, totul e o iluzie. Replica, evident, nu se referă doar la Silencio, ci la Hollywood și, de ce nu, la toată societatea.
Apropo, dacă tot am pomenit de acel club, vai de mine, cum e scena cu Rebekah Del Rio interpretând „Llorando”. SENZAȚIONAL, pentru mine este una dintre cele mai emoționante interpretări.
Nu doar datorită piesei care te cutremură până în adâncul sufletului, ci și datorită reacțiilor pe care versurile le stârnesc celor din public.
Din păcate, și ea s-a stins din viață la scurt timp după David Lynch, el a plecat dintre noi în ianuarie 2025, ea în iunie 2025.
Dar nu este doar despre Hollywood, o temă recurentă în filmele lui Lynch. Am aflat asta când am ajuns la ultima jumătate de oră, când filmul se desface complet.
Ce era clar devine ambiguu. Ce părea vis devine realitate. Ce părea iubire devine crimă. Ups, am scris prea mult?
😱 Groaza fără monștri
David Lynch are un talent rar: te face să simți groaza nu prin sânge, ci prin lipsa lui, creează frica nu prin monștri, ci prin așteptare.
Există o scenă banală, filmată în plină zi, care devine una dintre cele mai înfricoșătoare secvențe din istoria cinemaului.
Nu pentru ce arată, ci pentru felul în care nu arată. Pentru felul în care Lynch îți mută teroarea din ecran în corp, până când simți că respirația ți se blochează.
E frica aceea primitivă, fără sunet, fără violență, dar atât de reală că o ții minte ani întregi.
Doi bărbați discută despre un coșmar. Unul povestește că a visat o creatură ascunsă în spatele localului.
Când se duc acolo, să verifice… totul e încordat, absurd, lent. Dacă vor descoperi o ființă monstruoasă sau nu, asta nu vă pot spune.
Dar, să o ard criptic, veți realiza că visul a devenit realitate. Sau că realitatea a fost visul. Sau ambele simultan. Sau niciuna.
Jucați-o pe asta, dacă puteți, ăsta este Lynch, regizorul care-ți pune neuronii pe bigudiuri și apoi ți-i întinde cu placa fierbinte.
🌀 Când visul și realitatea se topesc
Filmul e plin de rupturi narative. O scenă e comică, următoarea e tragică. O figură e seducătoare, apoi devine amenințătoare. Într-o clipă crezi că înțelegi, în alta ți se dizolvă toate teoriile.
E ca și cum ai merge pe un drum frumos, luminat de apus, și brusc descoperi că asfaltul dispare, iar sub tine e doar hăul infinit.
Sunt momente suprarealiste, care te anunță că ești într-un coșmar din care cu greu te vei trezi.
Când citești mesaje deloc subtile pe stâlpi, iar becurile stradale nu mai luminează, ci orbesc, îți dai seama de două lucruri: ceva nu e real și cineva nu există.
E un paradox care doar la Lynch funcționează: confuzia devine emoție, iar misterul se transformă în sinceritate. Filmul te prinde într-o capcană moale, ca o mătase hipnotică.
Îți arată oameni care zâmbesc prea mult, străzi care par decupate dintr-un alt univers, o cheie albastră care se potrivește unde n-ar trebui, o cutie care nu ar trebui să existe, și totuși există. Fiecare detaliu e un fir care duce undeva, dar nu știi unde.
E dat dracului Lynch, este pervers în sensul cel mai bun. Te lasă să crezi că înțelegi. La început, totul e clar, ordonat, coerent.
Pe măsură ce te apropii de adevăr, filmul începe să se deșire și realizezi că logica era doar o iluzie.
Acum intru într-un segment pe care ar trebui să-l semnalizez cu 18+. Considerați-vă avertizați.
🔥 Erotismul visului
În lumea lui Lynch, erotismul nu e doar atracție, ci o formă de revelație. E poarta prin care visul intră în trup.
Între Betty și Rita există o apropiere care începe ca un gest de protecție și se transformă într-o fascinație tăcută, aproape sacră.
Nimic nu e vulgar aici, chiar dacă există nuditate. Niciun moment nu e filmat cu scopul de a șoca, deși pudicii își vor acoperi ochii, dar doar pe jumătate.
Totul e despre frumusețea din clipa în care doi oameni uită cine sunt și se contopesc într-unul singur.
Lynch filmează atingerea ca pe un miraj: lent, în semiîntuneric, cu respirații în loc de replici.
Camera nu se grăbește, ci plutește, ca și cum ar respecta sacralitatea actului.
E genul de senzualitate care nu ține neapărat de trup, ci de ceea ce se pierde în momentul când dorința se împlinește.
Erosul din Mulholland Dr. e o forță care creează și distruge în același timp. E iubirea care vrea să repare, dar sfârșește prin a sfărâma oglinda. E momentul în care pasiunea devine vină și tandrețea se transformă în fantomă.
Poate de aceea, scenele de dragoste din film rămân atât de vii, pentru că nu sunt despre sex, ci despre căutarea disperată a unei conexiuni care să salveze măcar pentru o clipă iluzia iubirii.
🎭 Naomi Watts – o revelație
Gata, puteți chema copiii de la joacă, s-a terminat momentul incendiar.
Naomi Watts, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, face rolul carierei. Da, știu, a fost nominalizată la Oscar de două ori pentru alte filme, însă aici este fenomenală.
E incredibil cum reușește să treacă de la entuziasmul aproape naiv al lui Betty la prăbușirea psihică și fizică a… la dracu, nu pot să spun.
E o scenă – cea a audiției – care ar trebui predată în școli de actorie. Betty vine la un casting, într-o cameră banală, cu oameni plictisiți.
Textul e sec, un dialog răsuflat de telenovelă. Dar în momentul în care începe să joace, Naomi Watts transformă totul într-un moment erotic, intens, real.
Cei din jur rămân fără cuvinte. Și tu, la fel. Pentru că dintr-odată, ficțiunea devine mai reală decât realitatea.
Asta e, de fapt, cheia filmului: linia dintre vis și viață se topește, până nu mai știi cine visează și cine e visul.
Și Laura Harring joacă foarte bine, dar toate celelalte interpretări pălesc pe lângă prestația monumentală a celei care era gata să se lase de actorie înainte de a fi convinsă de Lynch să accepte acest rol.
🎵 Muzica lui Angelo Badalamenti
Trebuie să evidențiez și muzica regretatului Angelo Badalamenti, care ne-a părăsit în decembrie 2022. Compozițiile lui fac jumătate din treabă.
Partiturile sunt hipnotice, melancolice, cu vibrații lente, ca un sunet care te urmărește chiar și după ce filmul s-a terminat.
Nici nu ai nevoie de cuvinte pentru a simți exact ce vrea Lynch să transmită.
Sunt scene în care muzica te lovește în piept și realizezi mesajul: orașul ăla e viu, dar complet fals. O lume superficială de carton, luminată de becuri reci, în care oamenii își schimbă fețele ca pe măști.
🏆 Mulholland Dr. – Verdict 👍 sau 👎?
În ultimă instanță, despre ce este filmul?
Aici lista este lungă și supusă completărilor ulterioare.
Din ce am fost capabil să deduc, este un film despre gelozie, despre vină, despre o femeie care nu poate suporta să fie respinsă.
Dar Lynch nu ne arată asta direct, altfel nu ar mai fi Lynch, el o face prin simboluri, fragmente, spaime.
Cutia albastră care se deschide, cheia care o activează, Club Silencio unde „no hay banda”, iată câteva exemple care dau de gândit.
Sunt piese ale unui vis care se destramă sub ochii noștri și ne dăm seama că totul a fost un artificiu. O viață, o iubire, un vis. Nimic nu e real. Și asta doare. Mai mult decât o amputație fără anestezie.
🌙 Închiderea cercului
Când filmul se termină, nu simți că ai văzut ceva. Simți că ai fost undeva. Că ai trăit o poveste care ți s-a infiltrat în creier și în suflet, ca un virus al melancoliei.
Lynch nu face filme ca să fie înțelese. Le face ca să fie trăite. Sună ca un clișeu ce se dorește a fi intelectual, dar ăsta e adevărul. Și Mulholland Dr. e cea mai pură formă a acestei filozofii.
Într-un sens, e un film despre ce înseamnă să fii spectator.
Betty, Rita, regizorul, mafioții, toți joacă roluri. Dar și noi jucăm.
Privim, încercăm să interpretăm, să găsim logica. Dar poate că scopul e să ne pierdem.
Lynch ne trage covorul de sub picioare și ne spune:
„Așa arată și realitatea ta. Crezi că o înțelegi, dar de fapt o visezi.”
Prea criptic, prea frustrant, prea „pretențios”? Da, nimic de contestat, însă este și o dovadă că filmul poate fi poezie pură, fără să aibă nevoie de explicații.
E genul de film care arată altfel la fiecare revizionare, pentru că descoperi de fiecare dată altceva: un detaliu, o privire, o replică, un semn pe care le-ai ratat anterior.
Și tot nu ajungi la o concluzie. Dar e bine așa. Pentru că nici viața nu are una.
Am revăzut filmul acum, după ani, și am observat ceva nou: cât de profund vorbește despre identitate feminină.
Despre felul în care femeile sunt privite, dorite, idealizate și apoi distruse de privirea masculină.
Hollywood-ul e, la Lynch, un cimitir al viselor femeilor. Și cu toate astea, din ruinele lui iese o frumusețe dureroasă.
De asta Mulholland Dr. rămâne unic: nu pentru mister, ci pentru intensitatea emoțională pe care o ascunde sub el.
Ce vede fiecare în film depinde mult de percepții, care pot fi corecte sau pot înșela.
Unii văd o poveste de dragoste. Alții, o crimă. Unii văd o parabolă despre Hollywood. Alții, un coșmar freudian.
Eu văd un film care îmi vorbește direct despre nevoia disperată de sens, chiar și acolo unde nu există.
Apropo, deși durează aproape două ore și jumătate, l-am simțit mult mai scurt. Asta pentru că nu există momente moarte în care să mă uit o veșnicie și încă pe atât la o stradă goală, un perete șubred sau un control de prostată.
Se poate să creezi filme de autor, intelectuale, sofisticate și fără să apelezi la snobisme așa-zis culte, cu aere de superioritate neînțeleasă.
Naomi Watts e fenomenală, iar fiecare secundă e o combinație de eleganță și spaimă. Montajul, imaginea și muzica funcționează ca o halucinație controlată.
La final, te simți obosit, dar viu. Confuz, dar emoționat.
Și dacă închizi ochii, vezi din nou drumul Mulholland, noaptea, luminat de faruri, ducând spre nimic. Poate acolo, în acel nimic, e totul.
La final de călătorie, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să încerc zece chei albastre, poate una dintre ele va deschide cutia sensului definitiv al filmului.
Trailer
