The Mothman Prophecies

admin o săptămână ago Horror Thriller 2 Comments

Omul sau molia? La întrebarea asta vrea să răspundă The Mothman Prophecies, un film mai mult thriller decât horror, dar care are câteva accente de groază.

🎬 The Mothman Prophecies – Premisă 📖

John Klein (Richard Gere – Pretty Woman), un jurnalist respectabil, se pregătește să facă marele pas cu soția lui. Vor să cumpere ditamai casa.

Însă un accident rutier ciudat le curmă acest vis, deoarece Mary (Debra Messing – The Alto Knights) își pierde viața. Nu din cauza acestui eveniment nefericit, ci ca urmare a unei tumori rare.

Ultimele ei cuvinte, însă, nu sunt despre dragoste, ci despre… ceva. O creatură pe care doar ea a văzut-o.

Doi ani mai târziu, John se trezește, printr-o bizară coincidență, într-un orășel uitat de lume: Point Pleasant, West Virginia.

Acolo, localnicii raportează apariții bizare, voci din eter și întâlniri cu o entitate numită Mothman.

Ce urmează nu e o anchetă. E o coborâre lentă și paranoică într-o zonă unde granița dintre real și ireal se topește lent, ca un vis prost pe care nu-l mai poți uita.

💭 The Mothman Prophecies – Comentariu 🍿

Nu am priceput de ce acest film este atât de terfelit sau, hai să nu exagerez, n-a fost bine primit de public și critici.

Poate pentru că e prea ambiguu și scenariul nu se sinchisește să explice prea multe? Mie tocmai de asta mi-a plăcut.

👁️ Atmosferă: mai mult simțită decât văzută

Regizorul Mark Pellington (același care ne-a dat Arlington Road, alt film cu nervii încordați) nu vrea să te sperie cu monștri, ci cu ideea că lumea nu e ceea ce pare.

E întunecat. E cețos. E ca o frecvență de radio prinsă între două posturi. Și fix acolo e oroarea.

Luminile palide, cadrele tăiate abrupt și montajul aproape hipnotic, toate te fac să simți că e ceva în neregulă, dar nu știi exact ce. Și nici filmul nu-ți spune.

📞 Sună telefonul, dar cine e?

Telefonul sună des în film. Și ce e mai banal decât un telefon, nu? Doar că aici, la celălalt capăt, nu e operatorul Romtelecom, ci o prezență care pare să știe lucruri imposibile.

Numele tău, datele din viitor, chiar gândurile tale. Vocea fără corp, acel „necunoscut cunoscător”, este mai înspăimântătoare decât orice creatură CGI.

E o prezență care știe tot și nu-ți explică nimic. Adică exact cum te simți și tu ca spectator.

🧠 Mintea ca teritoriu al incertitudinii

Încă incapabil să depășească trauma cauzată de moartea soției, John se află într-o stare care se plimbă între două tărâmuri.

Nu știi dacă mintea îi joacă feste și a creat o realitate fantezistă, pentru a suporta mai bine singurătatea, sau omul chiar e vizitat de o ființă superioară care îi transmite date criptice, aparent imposibil de înțeles.

Sunt detalii care confirmă fiecare variantă. Dar și amănunte care le infirmă pe ambele.

Așadar, ce să crezi? Ei bine, și John se întreabă la fel.

🌫️ Horror fără monștri, dar cu groază

Am zis în preambul că nu prea e horror, dar există momente cutremurătoare. Durează ele o fracțiune de secundă, însă suficient cât să-mi facă inima s-o ia la galop.

Și totul fără onoruri militare, fără fanfare zgomotoase, fără să-mi nenorocească timpanele.

O simplă imagine reflectată în oglindă, o umbră care se prelinge pe perete sau o voce șoptind nenorociri au fost de ajuns să-mi electrizeze tot părul.

Nu ai să vezi sânge, dar o să simți un gol în stomac. Nu ai parte de jump scares, dar o să te trezești uitându-te peste umăr noaptea.

Groaza vine din ceea ce nu se vede, dar se insinuează. E acea teroare liniștită care te face să-ți pui întrebări existențiale: Ce e real? Cine ne ascultă? Cât din ceea ce trăim e controlat de forțe pe care nici nu le putem numi?

🎥 Tehnică vizuală: culoarea roșie ca avertisment

Regizorul Mark Pellington nu filmează cu mâna tremurândă, ci cu o intenție clară în minte.

Cadrele sunt bine compuse, tăieturile rareori gratuite, iar atmosfera e construită mai mult prin lumină și sunet decât prin efecte evidente.

Un element care iese în evidență este culoarea roșie, folosită rar, dar niciodată întâmplător.

Fie că e vorba de o lumină care pulsează într-o cameră goală sau de stopurile unei mașini dispărute în ceață, roșul nu e acolo pentru estetică.

E semn de avertisment, cod de panică, premoniție vizuală. Într-o lume dominată de tonuri gri, albăstrui și verde închis, fiecare apariție a roșului pare să strige: „Ceva rău urmează”.

Și, de cele mai multe ori, urmează.

🔤 Y e cheia

Aici poate am luat-o razna din dorința de a interpreta mesajele filmului, pentru mine, litera Y are o semnificație aparte, dar încă nu știu care.

La început, un personaj spune că un nume se scrie cu Y la final.

Iar la final, luminile mașinilor formează… un Y.

Coincidență? Simbolism? Premoniție? Alegerea care se ramifică? O bifurcație între două realități?

Spuneți-mi dacă am înnebunit sau dacă, totuși, înseamnă ceva.

După cum observați, nu ni se bagă pe gât nicio interpretare. Ține de noi cât vrem să săpăm.

🎭 Richard Gere – omul care nu mai joacă romantic

Uit uneori că Richard Gere știe să joace și altceva decât seducătorul de serviciu.

Aici e un bărbat distrus, dar nu isteric. E vulnerabil, dar nu plângăcios. Îl crezi când tace. Îl simți când începe să nu mai facă diferența între „coincidență” și „destin cu GPS”.

📺 Bazat pe „fapte reale”? Da și nu

Filmul e inspirat din cartea omonimă a jurnalistului John Keel, care a documentat aparițiile Mothman din 1966–1967 în Point Pleasant.

Dar nu te aștepta la un documentar. E o reinterpretare artistică, psihologică, atmosferică.

Faptele rămân neclare, ca în realitate. Poate tocmai de asta e și mai înfricoșător: pentru că nu pare chiar ficțiune.

🏆 The Mothman Prophecies – Verdict 👍 sau 👎?

E genul de film care nu se termină când se termină. Rămâne cu tine. Îți rămâne în telefon când sună noaptea. Îți rămâne în forma unei litere Y, care e peste tot și nicăieri.

Nu e un film perfect, dar nici nu trebuie să fie. E un film care te bântuie cu capul, nu cu efecte speciale. Nu că n-ar avea și așa ceva, finalul e demn de un Final Destination, din cele bune.

Mie mi-e dor de scenarii inteligente de genul ăsta, care nu simt nevoia să te bombardeze cu explicații, care se bazează pe inteligența spectatorului și care nu jignesc logica.

O să-i pregătesc nouă telefoane cu disc, știu că sunt multe dacă mă raportez la percepția generală, dar sunt mărinimos și am apreciat îndrăzneala de a face un film de groază fără să-ți arate groaza, ci mizând pe ambiguitatea tratată ca forță, nu ca slăbiciune.

Și pentru că, uneori, cea mai mare spaimă e să nu înțelegi ce ți se întâmplă.