Related Articles
Big world este o dramă din 2024 ce vine din China, titlul original al filmului fiind Xiao xiao de wo.
🎬 Big world – Premisă 📖
Liu Chunhe (Jackson Yee – The battle at Lake Changjin) este un tânăr de 20 de ani care visează să ajungă profesor.
Situația materială a părinților este una modestă, așa că este bătut la cap să nu se înscrie la vreo facultate scumpă și departe, ci la una aproape de casă și, de preferat, care să nu-i ruineze pe părinți.
Însă Liu nu se lasă atât de ușor doborât de greutățile financiare, mai ales că este încurajat de bunica sa, Chen Suqun (Diana Lin – The farewell), care îl susține în toate demersurile acestuia.
Ah, am uitat un lucru important, Liu Chunhe suferă de paralizie cerebrală, de aceea orice acțiune fizică este realizată extrem de lent și cu mișcări haotice.
💭 Big world – Comentariu 🍿
Având în vedere premisa filmului, nu-i mare mirare că avem de-a face cu o poveste de viață inspirațională, una numai bună de a te însufleți instantaneu și de a te lua la trântă cu toate problemele.
Pentru că dacă el poate, cu atâtea obstacole așezate în calea lui de un destin crunt, atunci noi, care avem darul unei sănătăți bune, de ce n-am putea?
Chunhe este un personaj aparte, corpul nu-i ascultă comenzile, ceea ce îl face să pară un ciudat în ochii altora, nu vreau să folosesc aici cuvântul care începe cu ret și se termină cu ard, deși în filmul este utilizat de câteva ori.
În schimb, are o minte brici, semn că paralizia i-a afectat doar partea care-i controlează corpul, nu și sinapsele.
Cu toate că dă dovadă de o memorie extraordinară, recită din marii poeți ai Chinei, că se pricepe la tehnologie, că are o cultură generală vastă, el este umilit de oamenii superficiali care nu sunt capabili să vadă dincolo de carcasa carnală.
De multe ori, veștmântul corporal este unul șifonat, dar asta nu înseamnă că și conținutul este stricat.
Pe moment, m-a enervat la culme felul în care Chunhe este tratat.
Necunoscuții se holbau la el de parcă era vreo apariție diformă scăpată de la circ și se fereau de atingerea lui ca și când ar fi fost vreun lepros plin de ciumă bubonică.
Până și mă-sa se purta cu mănuși cu el, ca o păpușă fragilă stricată care s-ar sparge la cel mai mic impact, neavând deloc încredere în el, în forțele lui, în inteligența pe care o poseda, ținându-l aproape ca pe un prizonier.
Ulterior, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva sunt un ipocrit, oare eu cum m-aș comporta cu o astfel de persoană? Chiar aș putea s-o văd ca pe una normală sau acea superficialitate adânc înfiptă în ADN și-ar arăta colții urâți?
În ciuda condiției sale medicale, Chunhe nu este deloc un introvertit, nu stă închis toată ziua în camera lui pentru a-și plânge de milă, vrea să-și trăiască viața pentru că doar pe asta o are.
Dârzenia cu care înfruntă greutățile de zi cu zi este una titanică, vrea să iubească, vrea să cânte la tobe, vrea să se angajeze.
Nici gura lumii care bârfește și nici impedimentul fizic nu-l deturnează din drumul său.
Singura oază de normalitate comportamentală vine dinspre bunica lui, probabil cea mai cool mamaie din cinematografie, pentru ea nu există Chunhe cel cu paralizie cerebrală, pentru ea există doar Chunhe, nepotul ei.
Îl tratează normal, considerându-l normal pentru că este normal în ochii ei, nu umblă cu mănuși cu el și nici nu-i plânge de milă pentru că nici el nu vrea asta.
În schimb, este dezgustător modul în care toți ceilalți (sau aproape toți) se strâmbă la vederea lui, chit că Liu Chunhe este superior majorității din punct de vedere intelectual.
Filmul are un mare plus, nu este melodramatic, deși povestea era una care îmbia la creionarea unor scene cutremurătoare care să ne irige obrajii în mod pavlovian.
Nu că n-ar exista momente lacrimogene, dar ele sunt venite natural în evoluția lui Liu Chunhe și, culmea, se nasc nu din evenimente devastatoare, ci din discursuri puternice.
Are parte de vreo trei monologuri senzaționale care m-au făcut să lăcrimez doar din vorbe pentru că spusele protagonistului sunt pline de must intelectual, colcăie de simbolistică profundă și exprimă niște adevăruri dure ce scot în evidență prefăcători, ipocrizia și superficialitatea umanității.
După ce am urmărit filmul, pot spune, fără vreo urmă de îndoială, că nominalizații din 2025 la premiul Oscar pentru actorie sunt ridicoli pe lângă interpretarea legendară a lui Jackson Yee.
Puteam să jur că actorul are, la rândul lui, paralizie cerebrală pentru că în nicio clipă nu m-am gândit că ar fi cineva care se preface, atât de bine joacă.
Încă din startul filmului am rămas perplex când am văzut cum se deplasează, cum vorbește, cum îndeplinește sarcini ce nouă ni se par ușoare.
Și nu doar gestica este cea care impresionează, ci și pasiunea pe care o pune în replici, Jackson Yee nu joacă un rol, ci trăiește acel rol.
Hai că am reușit să comentez pe seama filmului fără să bag vreo glumă de prost gust de teamă să nu mă blesteme cineva și să o dau în bâlbâieli mai rău decât o fac deja.
🏆 Big world – Verdict 👍 sau 👎
Am omis cu bună știință câteva aspecte importante din evoluția lui Chunhe pentru că filmul merită urmărit cu o minte deschisă.
Nu este o idee originală, că îmi vin în cap câteva producții asemănătoare care tratează același subiect sau unele care se învârt în aceeași zonă, dar execuția este una excelentă.
Se duce atât în direcția pe care o anticipam, dar are și câteva elemente narative unice care m-au luat prin surprindere, unul dintre ele fiind acela că nu exagerează cu jelania forțată.
Dacă el poate să depășească barierele așezate în cale de soartă și de societatea meschină, atunci cei beneficiari ai unei moșteniri genetice normale ce scuze au?
Este și un film important pentru că atrage atenția asupra acestei afecțiuni, dar și extrem de uman pentru că ne învață, dacă suntem în stare să percutăm la această povață, să fim oameni, nu animale.
Tocmai de aceea am să-i cumpăr lui Chunhe 9 tobe să exerseze până la perfecțiune.
(4,5 / 5)
